Educația ca efort, seriozitate, responsabilitate

Ultimii ani, poate chiar decenii, au adus în atenţie, în învăţământul românesc, dispute legate de drepturile şi libertăţile elevilor şi ale dascălilor, de noi norme, principii, strategii de predare sau intervenţie educaţională care să dea satisfacţie în primul rând educaţilor. Un curent educaţional neo-rousseauist, antamat şi cu ideologii la modă astăzi, scoate de la naftalină propensiuni de factură non-directivă, „prietenoase”, experimentate cu ceva vreme în urmă, bazate pe dreptul copilului la prezervarea intimităţii, al satisfacerii aproape prin orice mijloace a ceea ce tinde sau vrea, în tandem, desigur, şi cu dorinţele părinţilor. Astfel de ideologii romantice s-au mai manifestat în istoria învăţământului, mai ales în zorii secolului al XX-lea, prin ceea ce îndeobşte se numeşte „educaţia nouă”, în care „Măria sa, Copilul” (Ellen Key) a fost cuvântul de ordine atât în gândirea, cât şi în unele proiecte pedagogice. Mişcarea de care pomenim, dincolo de substratul contestatar sau aerul revoluţionar, a avut şi meritul că a „zgâlţâit” scheme didactice obosite, a pus pe tapet noi forme sau strategii de revigorare a educaţiei, unele valabile şi astăzi. Cu toate acestea, ceea ce a ţinut de „miezul” instruirii, de obiective, conţinuturi şi strategii, manevrate şi asumate cu har şi inventivitate de către profesori, s-a dovedit că nu se putea schimba radical. Mişcarea s-a petrecut şi a fost gestionată de către profesionişti, presiunea reformatoare venind de la unii dintre aceştia, ceea ce a făcut ca rezultatele să aibă – până la urmă – valoare transformatoare, constructivă, inovativă.

Asistăm însă, cel puţin la noi, la fel de fel de luări de poziţie, unele în nume personal, altele de către oficialităţi care, atraşi de mirajul noutăţii, prind din zbor astfel de idei, transpunându-le, după mintea şi experienţa lor, în fapte. Dacă lui Rousseau îi „scuzăm” recomandarea ca Emil să deprindă scrisul şi socotitul când acesta resimte nevoia (adică pe la 14-15 ani), nu aceeaşi poziţie trebuie să adoptăm când unii clamează ca elevii să facă în şcoală ce, cât, cum vor (sau părinţii lor). Ca şi în spital, pacienţii nu decid ce boli poartă sau ce tratamente trebuie să urmeze, dacă sunt bolnavi. Ştiinţa de carte poate fi stimulată de o altă ştiinţă, cea didactică, pe care, principial, o deţin profesorii. O astfel de „democratizare” a uzanţei educaţiei poate conduce la un bruiaj ameţitor şi la o stare greu de gestionat, având în vedere că educaţia este unul dintre cele mai complexe sisteme, ca determinări, variabile, procesualitate, consecinţe. Chiar dacă toţi am trecut prin şcoală, nu toţi ne pricepem la educaţie, nu avem competenţa de a o proiecta, realiza, evalua.

Învăţarea umană (o spun psihologii) presupune seriozitate, concentrare, antrenare, interes, persistenţă, muncă. Este un demers de trezire şi responsabilizare a fiinţei în raport cu o achiziţie, o valoare, un comportament ce trebuie însuşit. Acestea nu cad din cer, nu ajungi la ele „din întâmplare”, nu înveţi doar condus de plăcere sau de spirit hedonist. Formarea presupune directivitate, vizare deliberată a atingerii unor competenţe, interiorizare, încordare, bucurie a reuşitei. Desigur, trebuie evitată cealaltă extremă, ignorarea posibilităţilor, forţarea, accelerarea, cazna, abrutizarea persoanei. Şi să iei în consideraţie datul individului, propensiunea şi maximizarea unei calităţi pentru o cale sau alta.

Că spiritul vremii trebuie să călăuzească şi activitatea educaţională, este adevărat. Comportamentul flexibil şi democratic este generat de o şcoală pe măsură. Dimensiunea colaborativ-prietenoasă a învăţării rezidă în acceptarea consensuală a regulilor de joc de către parteneri şi asumarea unor responsabilităţi în limitele propriilor posibilităţi sau competenţe. Elevii trebuie să accepte că le vrem binele, chiar şi atunci când îi îndemnăm să depună efort materializat în anumite rezultate imediate sau de perspectivă. Mergem la şcoală să învăţăm, nu să ne relaxăm. Învăţarea, mai mult decât alte activităţi umane, presupune însuşirea – deliberată, sistematică – a unor instrumente culturale, a unor algoritmi procedurali, antrenarea unor abilităţi, exersarea unor deprinderi. Ea implică dedicare şi implicare, atenţie şi reactivitate, absorbţie şi creativitate, conformitate şi flexibilitate. Poţi ajunge la libertate în învăţare de îndată ce ţi-au apropriat o serie de repere pe baza cărora poţi merge mai departe. Până la autonomie comportamentală, treci printr-un necesar stadiu de eteronomie decizională, de dependenţă faţă de influenţa maturului, de interiorizare şi respectare a unor reguli. Iar o astfel de ascultare nu trebuie percepută ca o corvoadă, ca o încorsetare, ci ca o binevenită mentorare, călăuză şi ajutor. „Rădăcinile educaţiei sunt amare, dar fructele sunt dulci”, spunea Aristotel. Bazele libertăţii noastre sunt date de interiorizarea unui cadraj de primă instanţă cu ajutorul căruia, mai apoi, ne putem mişca, ne reinventăm, experimentăm în cunoştinţă de cauză şi în mod responsabil.

De aceea, considerăm că învăţământul trebuie să pună accent pe efort şi să aprecieze deschis efortul, performanţa, realizarea, avansul fiecărei persoane. Pledăm pentru o apreciere publică, deschisă, care va conduce în timp la o acceptare consensuală a posibilităţilor fiecăruia şi a ierarhizării persoanelor, în funcţie de capacităţi şi performanţe. Nu toţi suntem la fel, nu toţi putem la fel. O astfel de realitate, odată acceptată, nu înseamnă discriminare, ci conştientizare mutuală a ceea ce suntem fiecare. Uniformizările, reducerile la unison, evitarea explicitării disparităţilor sau diferenţelor este la fel de păguboasă precum realizarea unor demarcaje existenţiale sau axiologice nete dintre fiinţele umane. Reducerea la tăcere, camuflarea sau deplasarea „în privat” a acestor gesturi aminteşte de pretenţiile unora ca şi crezul (politic, religios, artistic etc.) să se consume doar în spaţiul domestic, cel public fiind „adjudecat” de ideologiile majoritare, oficiale, „admisibile”. Sănătatea unui organism social se joacă în intervalul dintre cuprindere şi deschidere, unicitate şi multiplicitate, constant şi variaţie. Iar anii de şcoală au un rol decisiv în învăţarea acestui „joc” şi acceptarea acestor „roluri”.