Mesajul Sfântului Părinte, papa Francisc, cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Îngrijirea Creației din acest an are, dragi cititori, un caracter preponderent ecumenic. Nu e un aspect care să ne surprindă, cunoscută fiind deschiderea suveranilor pontifi, în general, față de frații noștri în credință, botezați în apă și Duh Sfânt. Dincolo de examinarea propriei conștiințe și spiritul de penitență pe care ar trebui să ni-l însușim din cauza daunelor pe care le-am săvârșit împotriva creației, papa Francisc laudă, surprinzător, inițiativa unei Adunări Ecumenice Europene desfășurată la Sibiu (2007), prin care se propunea celebrarea unui „Timp pentru creație”, care să dureze cinci săptămâni, de la 1 septembrie (dată ce reprezintă comemorarea ortodoxă a creației divine), până la 4 octombrie, ziua în care Biserica Catolică îl sărbătorește pe sfântul Francisc din Assisi.
Aparent, omul societății contemporane are motive suficiente de îngrijorare, nu atât din punct de vedere climateric, dar, mai ales, datorită diverselor amenințări sociale. Sunt normale, până la un anumit punct, diferitele temeri ce ne pot tulbura liniștea și confortul interior, însă nu își au locul atunci când aceste resentimente sunt rezultatul egoismului sau lipsei de iubire față de semenii noștri; altminteri riscăm să creăm o discrepanță între cunoașterea mesajului evanghelic și concretizarea acestuia în practică. Pe lângă repetatele atacuri teroriste ale unor grupuri extremiste sau ale unor „lupi solitari”, în diferite colțuri ale lumii, ar trebui să ne îngrijoreze astăzi chiar și unele cercetări ale oamenilor de știință, ce reduc persoana umană la simplu obiect de experiment, fapt ce lezează demnitatea acesteia și contravine respectului sacru datorat omului, creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. În centrul acestei ecologii, propagate uneori cu atât de multă râvnă, trebuie așezată grija față de persoana umană și apărarea vieții omului, de la începutul ei biologic și până la sfârșitul ei natural, și nu doar promovarea unor răzlețe inițiative de îngrijire a unor parcuri sau rezervații naturale, în care sunt protejate unele specii de animale pe cale de dispariție. De altfel, întruparea lui Cristos și sacrificiul său răscumpărător repre- zintă minunata expresie de iubire a lui Dumnezeu față de opera desăvârșită a creației mâinilor sale, omul, pe care l-a creat „cu puțin mai mic decât pe îngeri” (Ps 8). Prin Cuvânt, Dumnezeu a creat întregul univers și i-a încredințat omului grija operei sale, drept pentru care Creatorul merită întreaga noastră laudă și recunoștință.
Deși suntem înzestrați cu o atât de mare măreție din partea Creatorului, nu putem, dragi cititori, să ne considerăm stăpâni ai acestei creații, încercând să îi luăm locul cuvenit lui Dumnezeu. A îngriji nu înseamnă a pune stăpânire, deoarece, în ciuda tuturor invențiilor, nu putem stăpâni sau controla forțele naturii, dovadă fiind și ultimul cutremur din centrul Italiei, din luna august. Episcopul Giovanni d’Ercole a dorit să se implice direct în căutarea supraviețuitorilor, săpând, cu mâinile goale, printre dărâmături și îmbrățișându-i pe cei ce sufereau din cauza pierderii persoanelor dragi. Întrebarea ce stăpânea în acele momente de cumplită suferință părea să fie: „Unde era Dumnezeu în acea noapte teribilă?”. Cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Îngrijirea Creației, predicatorul Casei Pontificale, Raniero Cantalamessa, a precizat că nu putem oferi răspunsuri prefabricate, dar se cere să acționăm așa cum Cristos însuși a acționat în fața suferinței, plângând cu cei ce plâng. Cristos, în acea noapte de 23 august, „era acolo pentru a suferi împreună cu propriile creaturi și să primească în pacea sa victimele care băteau la poarta paradisului”. Era acolo unde omul a dorit să îl așeze, în afara spațiului public, cât mai departe de privirile sensibile ale trecătorilor. Era acolo, răstignit printre ruine. Imaginile din Amatrice sunt sugestive. Reprezintă icoana unei societăți ce își exclude Creatorul, ce refuză iubirea lui Cristos, răstignit spre răscumpărarea noastră. Printre dărâmături, episcopul d’Ercole găsește Crucifixul. Avea să spună: „Istoria noas- tră a fost transformată în praf, dar este același praf care pentru Iob, după cumplita-i dramă, a devenit altar, deasupra căruia strălucește gloria lui Dumnezeu”.
Dragi cititori, pe chipul fiecărui om strălucește gloria lui Dumnezeu. Nu există o ecologie autentică fără o iubire adevărată față de Cristos și față de aproapele. În Francisc, Cristos a dorit să se identifice în mod desăvârșit. Pe muntele Verna, în ziua de 17 septembrie 1224, a dorit ca semnele vizibile ale răstignirii sale să fie imprimate în trupul Sărăcuțului. Dragostea lui Francisc față de Creator și creaturi să ne fie model de iubire adevărată!
Tuturor, Pace și bine!