Dreptul la educaţie în pandemie

Experienţa educaţiei on-line a scos la iveală şi a adâncit o serie de inechităţi cu privire la accesul la educaţie, asigurarea democratizării formării, respectarea unor drepturi egale. Dincolo de traume şi dificultăţi, antrenate de o astfel de „cotitură” procesuală, ultimii doi ani de învăţământ a devoalat răni mai vechi, acumulate în timp, cumva camuflate, dar intuite, ştiute, dezvăluite în unele luări de poziţie. De asemenea, în intervalul menţionat, s-au adăugat elemente noi, de stagnare sau regres, cauzate de multiple determinări. Pandemia a accentuat şi mai mult o parte dintre evidenţe: elevii cu retrapaj, subrealizări, deficienţe în învăţare au pierdut şi mai mult, iar mulţi alţii nu prea au făcut paşi înainte. Ceea ce trebuia făcut nu a fost făcut, discrepanţele s-au accentuat, piedicile au creat falii şi mai mari.

Pandemia a afectat profund mersul educaţiei şi a agravat inechităţile sociale deja existente. Au avut de pierdut, mai ales, copiii din familii cu venituri reduse, care locuiesc în zonele rurale cu infrastructură deficitară, ce aparţin minorităţilor etnice şi lingvistice, cu dificultăţi de învăţare sau dizabilităţi, copiii imigranţi şi refugiaţi, cei aflaţi în conflict cu legea sau cu frecvenţă şcolară nesatisfăcătoare. Riscul intervenţiilor educative inegale s-a adâncit; cine a avut i s-a mai dat, cine nu a avut (condiţii tehnice, predeterminări culturale, materiale etc.) a rămas şi mai mult în urmă.

Considerăm că în circumstanţele învăţământului on-line, dreptul la educaţie trebuie rediscutat şi refundamentat atât din perspectiva accesibilităţii la formare, cât şi a unor condiţionări de ordin didactic, tehnic, cultural, social etc. Sunt mai multe planuri de vizat: cel legislativ-administrativ, al deţinerii echipamentelor şi competenţelor aferente (de către profesori, elevi), palierul referitor la conţinutul de transmis, respectiv curriculum (potenţialitate de transpunere/transmitere virtuală), planul didactic, funcţional, metodologic, aspectul atitudinal, relaţional, uman.

Referitor la planul normativ, trebuie spus că ne-am trezit, dintr-o dată, lucrând după o legislaţie concepută pentru situaţii fireşti, standard. Experienţa pandemică a pus în evidenţă faptul că întreaga normativitate nu cuprindea reglaje, formalizate şi validate, referitoare la noile constrângeri presupuse de învăţământul on-line (atât legislaţia generală, cât şi metodologiile sau procedurile subsecvente). Privitor la normativitatea legislativ-procedurală, avem în vedere cel puţin două paliere: normativitatea legislativă primară sau derivată (începând cu Legea Educaţiei Naţionale, Ordine de ministru, Metodologii subsecvente etc. ), dar şi cea de la nivelul instituţiilor de bază care, în virtutea unei autonomii decizionale, pot emite şi ipostaze normative specifice. De asemenea, se pot aduce în atenţie şi normative complementare, legate de drepturile la autor, de copyright, de păstrare a datelor cu caracter personal, de respectare a drepturilor copiilor, a drepturilor personalului din învăţământ, a dreptului la intimitate, la viaţă privată etc.

Privitor la dotări şi competenţe formate, şi din acest punct de vedere s-au manifestat deficienţe. Nici şcolile, nici profesorii, nici elevii nu deţineau (şi nu deţin încă) echipamente corespunzătoare, accesibile financiar, dar nici abilităţi pliate pe cerinţele unor contexte de învăţare on-line. Chiar dacă actorii antrenaţi erau familiarizaţi cu noile tehnologii şi cu interacţiunea digitală, acestea nu erau în corespondenţă cu cerinţe explicite de instruire şi educare. Nici competenţele, nici caracteristicile platformelor de comunicare virtuale nu erau calibrate în raport cu exigenţe formative. Din acest punct de vedere, s-au făcut eforturi de readaptare sau reconfigurare din mers.

În altă ordine de idei, nici conţinuturile explicitate (la nivel de programe, manuale) nu au fost gândite a fi transmise prin intermediul noilor tehnologii. Nici măcar manuale sau alte suporturi de învăţare nu erau disponibilizate în acest format, nemaivorbind de programe sau platforme informatice dedicate acestei intenţionalităţi. Dintr-o dată, profesorii au fost nevoiţi să decanteze noi ipostaze ale conţinuturilor ce puteau fi predate prin noile canale, ceea ce a presupus inventivitate, adaptare, flexibilizare, restructurare. Multe ipostaze valorice sau tipuri de activităţi educaţionale nu au mai „încăput” în cadrele tehnice instituite.

Legat de strategiile de predare, şi din acest punct de vedere constrângerile obiective au limitat câmpul de posibilităţi. Una e să predai direct, fizic, în prezenţă, alta e să te adresezi mediat, prin mijloace tehnice depersonalizate, reci, abstracte, deseori perturbatoare, improbabile funcţional, defecte. Până şi o simplă expunere sau explicaţie, realizată on-line, nu mai are aceeaşi consistenţă precum cea zămislită în spaţiul concret de instruire. Nu mai vorbim de alte ipostaze metodologice, mai complicate, care devin „schimonosite” sau sărăcite, atunci când sunt derulate în on-line.

Dar cea mai afectată a fost componenta ce ţine de interacţiunea umană, de nevoia de coparticipare, de comuniune vie, directă, concretă. Vizibilitatea, contactul imediat, proximitatea, emoţia şi căldura întâlnirii nu au putut şi nu vor reuşi să fie substituite de ancadramentele tehnice. Or, educaţia autentică pe asta se întemeiază: pe schimb direct, informaţional şi emoţional, dintre nişte fiinţe care oferă sau caută, dăruiesc sau primesc cunoaştere, afecţiune, convivialitate, ataşament, bucurie. „Motorul” (şi miracolul) paideic a fost lovit în „inima” lui.

De aceea, cadrajul etic al educaţiei on-line devine mai profund, el trimiţând şi la o serie de limite ce depăşesc simpla echipare instrumentală sau performativitate tehnică. Pierderile sunt mult mai grave, îndelungate, cu efecte impredictibile. Nu mai vorbim de o serie de dileme axiologice cu care suntem confruntaţi: dreptul la educaţie versus dreptul la sănătate, dreptul la decizie colectivă versus dreptul la decizie individuală, dreptul la decizie prin consultare versus dreptul autorităţilor de a hotărâri etc. Cum suntem încă „în proces”, e foarte posibil ca şi alte dileme să apară. Chiar şi în aceste condiţii, e obligatoriu ca educaţia să continue, să se reconfigureze neîncetat, să se adapteze în raport cu provocările momentului sau viitorului.