Două discursuri ale cardinalului Joseph Ratzinger

Două discursuri, omilii ale cardinalului Joseph Ratzinger, viitorul papă Benedict al XVI-lea, nu de mult plecat la Domnul, pe care l-a iubit, invocându-l cu ultima respiraţie, m-au impresionat în mod deosebit. Două perle teologice dintr-un vast tezaur. Fundaţia care poartă numele pontifului, condusă de părintele Federico Lombardi, a tipărit, deocamdată, zece dintre scrierile papei emerit. Ce analizez aici sunt ultimele sale omilii în calitate de cardinal. Poate subiectiv, mi se par a fi definitorii pentru viitoarea sa linie doctrinală şi pastorală. Primul discurs este ţinut de cardinalul Joseph Ratzinger în bazilica „Sfântul Petru”, la Messa pro eligendo romano pontifice, la 18 aprilie 2005, în calitate de decan al Colegiului Cardinalilor. Cel de-al doilea discurs a fost rostit la Subiaco, la 2 aprilie 2005, cu prilejul acordării Premiului European „Sfântul Benedict” cardinalului de origine germană.

Începând cu primul discurs, voi remarca un concept avansat cu decizie şi deplin funcţional şi în lumea laică. Este vorba despre sintagma dictatura relativismului, „care nu recunoaşte nimic drept definitiv şi care lasă ca ultim criteriu doar propriul eu şi dorinţele lui”. Relativismul poate fi al credinciosului imatur, purtat încolo şi încoace de vântul doctrinelor (cf. Ef 4,14), al individului subiectiv, egocentric, fără puterea de a discerne adevărul de minciună. Reţin că nu trebuie confundată „credinţa clară” (chiara fede) cu ideologia, sau cu aşa-numitul „fundamentalism”. „Credinţa purifică raţiunea”. Pentru că iubirea (la carità) fără adevăr este oarbă, adevărul fără iubire ar fi ca un chimval răsunător (cf. 1Cor 13,1). Pe de altă parte, nimeni nu poate spune că totul este dinainte cunoscut. „Un pic de relativism, puţin scepticism, pot fi utile… Dar relativismul rezultă ca total nepotrivit ca fundament comun al vieţii pe care o trăim”, nuanţa cardinalul Ratzinger în 1991, aşa cum va observa un comentator. Concluzia-adevăr este dată de centrarea vieţii noastre pe modelul şi prietenia cu Isus Cristos. Citând din apostolul Ioan, cardinalul aminteşte că Isus, alegându-i pe apostoli, le cere să aducă rod, iar rodul lor să rămână (cf. In 15,16). Aceste idei sunt orientative în lumea contemporană, derutată şi destructurată cu metodă. Un elan restructurant, fundamentat pe iubirea aproapelui, ar fi salvator, însemnând refacerea comunităţii umane, ne îndeamnă cardinalul.

La mănăstirea benedictină dedicată sfintei Scolastica (480-453), sora sfântului Benedict, aproape de Roma, dar în peisajul sălbatic al munţilor Simbruini şi al văii torentului Aniene, cardinalul Joseph Ratzinger, elogiind mesajul sfântului Benedict de Norcia, cel care a modelat spiritual Europa creştină, primară, a vorbit despre actualitatea spiritului benedictin: „Avem nevoie de oameni ca Benedict de Norcia, care, într-un timp de împrăştiere şi de decadenţă, s-a adâncit în solitudinea extremă… Este necesar ca intelectul lor să vorbească intelectului altora şi inima lor să poată deschide inimile celorlalţi”. Fraze clare, programatice. Conclavul îl va alege peste câteva zile pontif pe cel care va purta numele unanim respectat al întemeietorului ordinului religios al laborioşilor, tăcuţilor, discreţilor benedictini. Există o afinitate profundă, cred, între viitorul papă şi „constructorii Europei”, cum îi definea un istoric belgian, Leo Moulin (1906-1996), la Rimini, acum câteva decenii, într-o conferinţă pe care am ascultat-o la Meetingul „Comunione e Liberazione”.

Viaţa cotidiană după sfântul Benedict, de Leo Moulin, una dintre cele mai apreciate cărţi ale istoricului ordinelor călugăreşti, ne propune o lectură modernă a regulilor şi observaţiilor psihologice ale marelui întemeietor. Comentariul surprinde, printre altele, realismul sfântului Benedict în ceea ce priveşte slăbiciunea naturii umane, nuanţele paterne cerute în examinarea greşelilor călugărilor, pedagogia subtilă cu care acestea trebuie tratate, portretul abatelui potrivit să-i conducă pe monahii benedictini. Toate sunt de o mare actualitate, în ciuda secolelor, aşa cum remarca viitorul papă... Mai mult, unele însuşiri importante cerute unui conducător al benedictinilor le regăsim la Benedict, contemporanul nostru. Abatelui i se cere să fie un tată afectuos, iubitor (tenero padre), un medic al inimilor, un păstor atent la tot ce îi priveşte pe cei pe care îi conduce, un om care urăşte viciile, dar iubeşte oamenii. Un posibil portret în filigran al papei-teolog, Benedict al XVI-lea.