Dorinţa de a schimba

Hai să vorbim despre schimbare! A cui? A mea sau a ta? Aici e buba! De obicei noi vrem să se schimbe alţii! Pentru că alţii sunt de vină! Alţii fac ce nu trebuie: sunt şmecheri, înşeală, mint, obraznici,… ipocriţi. Să se schimbe! Să termine (cu neruşinarea) şi să fie altfel! Şi credem că avem dreptate. Măcar aşa…

Mai rar ne gândim să ne schimbăm noi. Păi de ce am face-o? Am greşit cu ceva?! Ce să schimb? Probabil nu ai ce. Şi poate ai dreptate. Sau?!

Un model explicativ, interesant, numit transteoretic, din psihoterapia integrativă, spune că omul se poate afla în viaţa sa în unul din următoarele cinci stadii: precontemplare, contemplare, pregătire, acţiune şi menţinere. Cei care au compus această teorie, Prochaska, DiClemente şi Norcross, afirmă că uneori există riscul ca să fii în primul stadiu: precontemplare. Când nu ai nicio dorinţă, nicio intenţie de a schimba ceva în viaţa ta. Probabil ai avea destule de schimbat, dar nu eşti conştient de ele. Nu te preocupă. Şi, pur şi simplu, stai aşa.

Sau, ai putea să fii în stadiul „doi”, în contemplare. Adică eşti deja mai conştient că… ai o chestie, un lucru, o problemă mai deocheată pe care trebuie s-o schimbi. Dar… culmea, doar atât: eşti conştient şi tot nu faci nimic. Un fel de nonşalanţă consimţită, dar nocivă.

Există un al treilea stadiu: pregătirea. Acum chiar vrei. Decis. Să faci ceva în viaţa ta! Devii interesat şi chiar doreşti. Doar că… prea multe nu ai reuşit (ai încercat şi ţi-a ieşit câte ceva, că te-ai mai implicat, dar nu total, ci doar pe jumătate).

Dar e posibil, fii atent, să fii în stadiul „patru”: acţiunea. Adică faci ceva concret. Începi un lucru nou: ceva ce ţi-ai dorit de mult (şi-ţi iese!). Te schimbi şi te implici cu totul: te laşi de una, te apuci de alta… şi ţi se pare că devii mai bun: nu mai fumezi, nu mai înjuri… ceva de genul ăsta. Sau alte lucruri, chiar mai importante... Şi prinzi curaj! Dar cum? Aşa, deodată brusc?

E limpede că nu! Îţi trebuie ceva. Motivul! Aceeaşi teorie afirmă că trebuie să vezi ce beneficii ai atunci când te decizi, sau când alegi ceva. Motivul vine dintr-un fel de beneficiu. Indiferent din ce categorie e: material, spiritual... Ceva îţi iese! Şi asta chiar te motivează. Poate nu-l ştii. Dar află-l. Cu cât motivul e mai bun, cu atât decizia, schimbarea va dura mai mult. Sau chiar rămâne neclintită.

Şi-apoi… mai e ceva: este nevoie de menţinere (e stadiul „cinci”). Adică chiar devii ambiţios. Te încăpăţânezi să ţii la ce-ai ales (la cele bune!).

Ok. Dar crezi că toţi gândim aşa? Suntem aşa căpoşi? Pentru că s-ar putea ca, după ce munceşti atât şi progresezi şi crezi că ai urcat destul de sus… să cazi. Deodată. Brusc. Şi te descurajezi. Recidivezi, eşti înapoi, în locul de unde ai plecat (sau chiar mai jos). Probabil, uneori este inevitabil. Pentru că nimeni nu-i perfect!... Dar fii atent (şi asta este important): a mai cădea din când în când nu reprezintă un eşec, ci îţi oferă şansa unui nou curaj, de reîncredere în tine şi mai ales în Dumnezeu. Când te ridici a doua oară, a treia sau a şaptea oară, înseamnă mult. Tu ştii… că el te înţelege?! (Dumnezeu!) Şi te cunoaşte în toată frumuseţea ta. Chiar eşti frumos, dar nu din cauză că eşti inteligent, perfect, sau că ai reuşit în toate. Ci pur şi simplu că încerci. Că vrei să fii mai sincer, mai curat. De-aceea te iubeşte Dumnezeu! Şi chiar de nu încerci nimic, la fel de mult acelaşi Dumnezeu ţine la tine. Dar, vezi, şi pentru asta trebuie să te decizi! Ok, dar ce anume să decizi? Ce să faci?

S. Weil spunea: „privirea va salva lumea”. Adică de modalitatea în care-i vei privi pe ceilalţi, depinde fericirea ta (şi-a mea). Atunci, ai ce schimba: privirea! Există două şanse: sau te apuci să îi priveşti pe alţii şi-i judeci pentru orice pas greşit (şi-n felul acesta eşti şi tu nemulţumit de ei, frustrat, neliniştit), sau îi iubeşti aşa… că tu alegi să îi priveşti cumva mai necondiţionat (doar pentru că tu te-ai schimbat şi înţelegi şi altfel lumea). Isus o spune clar, că dacă nu te naşti din nou, adică dacă nu te schimbi, nu poţi să vezi Împărăţia sa (In 3,3). Dar unde să o vezi şi când? Tot el ne lămureşte „împărăţia (…) este printre voi” (Lc 17,21). Depinde de ce vezi (în el, în ea, în cei din jur), depinde cum priveşti. Iar pentru asta, probabil este necesar să schimbi ceva. La tine. E o decizie de-a ta!

A lua decizii nu e chiar aşa uşor. Dar este important. Probabil mulţi ţi-o cer deja: superiorul tău ţi-a repetat-o de atâtea ori, iar şeful tău e insistent, colegii de serviciu îţi cer să fii mai bun, prietenii te vor cu ei mai mult în timpul liber, familia îţi aminteşte că ar trebui să te gândeşti la tine, sau preotul îţi cere să devii echilibrat. Toţi îţi indică un program, un stil de viaţă. Îţi cer cumva să te decizi. Iar tu…. Nu că nu vrei! (sau poate nu vrei pentru ei) Dar pentru tine… simţi că-i necesar să faci ceva.

Rămâne, poate, să te hotărăşti. Probabil te mai îndoieşti. Dar ştii… atunci când nu încerci, rişti să nu afli niciodată despre tine: că chiar ai fi putut să fii mai bun.