Domnul e aproape

Pe fondul crizei amplificate în repetate emisiuni şi la o bună parte din jurnale, dar reale până la urmă, dovadă disponibilizările şi reclamele excesive, pe fondul unei vieţi tot mai tabloidizate, unei accelerări a ritmului de viaţă, a nevoilor care ne împing constant ici-colo, a urgenţelor de tot felul care impun cursului vieţii soluţii urgente, clare şi eficiente, se iscă, bunăoară în această acceleraţie ascendentă a respiraţiei, întrebări, motive de reflexie asupra vieţii. Una dintre acestea, poate cea importantă, cea necesară vieţii, în decorul expus mai sus, ar fi aceasta: nu se naşte o dată cu această rapiditate a vieţii şi posibilitatea de a-l pierde pe Dumnezeu? În atare context, mai poate fi Dumnezeu aproape, aşa cum ne-a promis? Există măsură, raţionalizare, control al calităţii în aceste excese ale societăţii la care consimţim cu sau fără de voia noastră?  Cum putem rămâne aproape de Dumnezeu fără ca totuşi să pierdem ritmul lumii, fără a rămâne învechiţi, expiraţi? Or, cum e posibil să impunem un ritm care să placă lui Dumnezeu şi să nu displacă lumii, (sau nici chiar întregii lumi)?

Este ştiut faptul că Dumnezeu nu poate fi atins cu nehotărâre, că nu e la dispoziţia celui neglijent, nepăsător, apatic. Prin anumite aspecte ale Sale, Dumnezeu e dincolo. Prin harul său însă, el ne asistă neîncetat, ne e prin urmare „aproape”, dar, pe de altă parte, nu trece niciodată dincoace de libertatea, de hotarele noastre. Dumnezeu poate fi găsit în lume, dar cu siguranţă nu trebuie căutat în lume sau în altă parte. Îmi amintesc cuvintele frumoase, aurii, blânde din Confesiunile Sfântului Augustin: „Căci iată, tu te aflai înăuntrul meu iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine. (...) Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine”. În această măsură, toţi se apropie de Dumnezeu din alt unghi, din altă direcţie. Pentru că Dumnezeu e aproape de fiecare, fără ca vreun moment să fie departe de careva, stă în preajma tuturor, fără ca vreun moment să fie distant de cineva. Dumnezeu e atât de aproape, încât e de neperceput, e înăuntrul nostru.

Pe de altă parte, cred că trăim într-o societate care îşi negociază foarte prost relaţia dintre valorile materiale şi valorile spirituale. De unde şi această nevoie de reflecţie asupra credinţei în Dumnezeu şi în bunăstarea lumii. În această frenezie, paradă a bunăstării lumeşti am putea pierde măsura iubirii lui Dumnezeu, prospeţimea Lui în detrimentul senzaţionalului, să evaluăm credinţa prin eficienţă.

Nu ne putem amăgi, multiplicarea căilor de acces la bunăstarea materială, astăzi, se însoţeşte cu o restângere a orizontului spiritual. „Mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat (...), şi mă ţineau departe de tine”, găsim tot la Sfântul Augustin.

Nu vreau să spun că există o incompatibilitate între credinţă şi bunăstarea materială, între Evanghelia de acum două mii de ani şi traiul societăţii de astăzi, între arvuna spirituală şi criza economică. Asistăm zilnic la acest gen de împletiri, participăm zi de zi la amestecul dintre belşug şi sărăcie, suntem nevoiţi uneori să alergăm cu generozitate pentru a ne rezolva sarcinile, alteori ne oprim pentru a ne recăpăta resursele, pentru a intra iar într-o nouă cursă. De multe ori realizăm că reproducem aceeaşi coregrafie pe care o afişează televiziunile, ca în momentele de publicitate care întrerup atât de des emisiunile televizate, încât emisiunile par nişte anexe la publicitate. Aşadar invitaţia este aceea de a reflecta la ordinea şi importanţa valorilor, la a cultiva în noi măsura lucrurilor. Măsura are nevoie de luciditate, de reflecţie, de cântărire, de răgaz. Aşa cum, după ce ni se glorifică vreo cincisprezece minute ba o ciocolată, ba o maşină, ba un şampon, la final, pe un ton serios ni se atrage atenţia că excesele de orice fel sunt periculoaase pentru sănătate. Cumva şi noi suntem tentaţi a glorifica în noi doar succesele, bunătăţile şi eficienţa, dar excesele de orice fel, desigur, pot dăuna grav sănătăţii. Până la urmă a reuşi în viaţă nu înseamnă doar bunăstare materială, sănătatea spirituală rămâne una din stările ce predispun la apropierea de Dumnezeu, singura şansă de reuşită în viaţa aceasta şi, mai ales, în cea de apoi.