Despre virtutea cardinală a Tăriei

De obicei, fiind creştini, ne străduim să facem binele celorlalţi. Se întâmplă însă uneori ca, din cauza limitelor personale, a vorbirii de rău, a acuzaţiilor nedrepte aduse, din teama de a nu ne pune rău cu cineva sau de a nu ne compromite, sau din diferite alte temeri personale, să ne descurajăm în a ne mai angaja pentru binele altora. Când vedem că lucrurile în jurul nostru nu se schimbă, în ciuda eforturilor depuse, ne spunem că nu mai merită, că dacă faci binele ajungi să fii răsplătit cu rău, că este mai bine să stai în banca ta, să fii indiferent, şi fiecare să-şi vadă de treburile sale…

Să nu uităm însă că suntem creştini, că suntem responsabili de binele celorlalţi, că într-o zi Dumnezeu nu ne va întreba doar asupra răului făcut, ci şi asupra binelui pe care nu l-am făcut şi-l puteam face (cf. Mt 25,41-45). În plus, nu putem trece cu vederea că, nefăcând binele, permitem răului să-şi croiască loc… Într-adevăr, în momentele de descurajare avem nevoie să fim întăriţi, să ni se aducă aminte că crucea, cu dificultăţile întâlnite, vorbirea de rău, fac parte din urmarea lui Isus; că dacă nu murim pentru noi, asemenea bobului de grâu, nu putem aduce roade (cf. In 12,24).

Virtutea tăriei ne întăreşte în momentele dificile. Catehismul Bisericii Catolice, (nr. 1808), spune că ea „este virtutea morală care ne asigură fermitatea în dificultăţi şi statornicia în căutarea binelui”. E adevărat. Avem aşa de mare nevoie de această virtute, ca să putem căuta şi alege mereu binele nostru şi al altora, şi să fugim de tot ceea ce este rău! Ca atare, să cerem această virtute de la Domnul în rugăciune. El nu s-a descurajat în a face binele oamenilor, slujind Adevărul, chiar dacă a fost vorbit de rău, ameninţat, judecat, condamnat şi ucis pe nedrept. Să privim, apoi, crucea sa, şi astfel vom înţelege, ca ucenici ai săi, că binele merită şi trebuie făcut. Dacă, în schimb, nu facem binele, dăm posibilitatea egoismului nostru să crească, celui rău şansa să câştige teren, iar pe Dumnezeu, prin trăirea noastră, îl împiedicăm să ajungă în inima altora.

Să înfăptuim, deci, binele semenilor noştri, de care suntem responsabili, reamintindu-ne şi de cuvintele sf. Paul: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (Rom 12,21). Să semănăm binele şi să ne îngrijim ca el să crească. Timpul recoltei nu-l stabilim noi, căci Domnul are alt ceas. Noi să rămânem slujitori şi să nu obosim în a face binele. Va da roade, cu siguranţă. Când va vrea El. Pentru că logica sa este diferită de a noastră.