Despre precarităţile căii de mijloc

Sunt situaţii când, pentru a instaura valoarea, trebuie să părăseşti calea de mijloc şi să te poziţionezi explicit de partea binelui, chiar şi atunci când eşti conştient că generezi disconfort sau reacţii adverse. Starea de echilibru sau de situare indeterminată nu este constructivă, nu aduce nimic nou. De asemenea, trebuie să ai curajul asumării unei transformări sau înnoiri, atunci când se impun, cu tot curajul.

Exemplul cel mai elocvent ni-l dă Mântuitorul Cristos, prin conduita pe care o afişează atunci când intră în templu, alungându-i pe negustori. „Apoi Isus a intrat în templu şi a început să-i alunge pe toţi cei care vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei. Şi le spunea: «Este scris: Casa mea se va numi casă de rugăciune. Voi însă o faceţi peştera tâlharilor»” (Mt 21,12-13). Gestul hotărât şi tenace poate să ia locul unei atitudini tolerante, atunci când realitatea o impune.

Starea de echilibru sterp, de continuitate monotonă, anunţă o stagnare creativă sau o îngheţare a fiinţei. Trebuie reflectat mai mult la ceea ce se scrie în Scriptură: „Cunosc faptele tale că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea” (Ap 3,15-16). O astfel de prezenţă reprezintă un fel de moarte, pe care mulţi o afişează apoteotic ca fiind o stare de glorie, de împlinire exemplară a aşteptărilor pretinse de alţii (au ajuns la un anumit grad de realizare materială, sunt mulţumiţi, au devenit nişte exemple, fac milostenie, îndeplinesc toate cele ce se cade). Ce ar urma după asta? Probabil nimic care să definească fiinţa particulară, căutătoare de mers mai departe. Am putea corela ideea aparent paradoxală din Apocalips cu una dintre posibilele învăţăminte ale pildei fiului risipitor: nu întotdeauna cel care este categorisit „bun” şi „ascultător” de poruncile date (fratele fiului risipitor) apare astfel şi în faţa judecăţii părinteşti, ultime, dumnezeieşti. Sondarea sau chiar experimentarea unor stări tensionate, de limită, depăşirea lor printr-o reconversie fiinţială este de apreciat comparativ cu o condiţie de mijloc, echivocă, mediocră, lascivă. A respecta întocmai şi necondiţionat convenienţele este un lucru bun, important pentru secvenţele de parcurs, dar nu ca principiu diriguitor a toate câte gândim sau înfăptuim. Regula e uşor de respectat; e mult mai greu şi dificil… de transgresat, pentru că îţi trebuie ceva ştiinţă şi curaj. A continua constant mersul pe această direcţie ar elimina imaginaţia, creativitatea, pregătirea şi ivirea lucrului nou.

Ipoteza blamării comportamentului care se situează constant şi cuminte pe o linie încetăţenită, bătătorită, care nu forţează puţin zăgazurile limitărilor este des întâlnită în istoria culturii şi faptelor omenirii. Hegel susţinea, la un moment dat, că istoria evoluează prin partea „proastă” a lucrurilor, prin acele devieri de la prescris, statuat, acceptat. Numai „încălcând” normativitatea, ce se dovedeşte auto-suficientă la un moment dat, putem întrona una mai realistă, eficientă, ziditoare. Numai cel care are experienţa limitelor le înţelege cum trebuie, exemplar, definitiv; numai cel care are curajul de a sparge tiparele aşezate are posibilitatea de a le sugera pe cele noi, aducând, poate, un nou suflu sau un alt avânt parcursurilor viitoare.

Fascinaţia frecventării centrului, a comunului e pe placul firilor cuminţi, care nu acceptă niciun fel de deraiere, de experimentare a „aventurii”. Nimeni nu-i poate mişca din imobilismul lor, nu acceptă niciun dram de mlădiere sau de de-centrare. A te posta confortabil, mereu pe centru, asigură o continuitate sigură, dar plată, o existenţă vegetativă, dar necreativă. E nevoie parcă de o mai mare toleranţă faţă de limite de o mişcare mlădioasă într-un interval şi nu de o fixare făloasă într-un singur punct, fie el chiar şi „nodal” într-un anumit moment.

Facem o pledoarie caldă pentru o responsabilă şi curajoasă dinamică a mersului nostru în viaţă şi nu pentru o instalare definitivă într-un loc şi într-un timp. De ce să nu credem că poate exista un „mai bine” latent, dincolo de limite? Isaac Sirul spunea undeva că „orice lucru mai înalt decât altul e ascuns aceluia faţă de care este mai înalt…” (Cuvinte despre sfintele nevoinţe). Omul şi lumea se mişcă, şi odată cu ele şi orizonturile noastre valorice. Ceea ce trebuie să rămână constant sunt zările transcendente ale valorilor supreme ce ne cheamă pentru a ne aşeza alături de Dumnezeu. Acestea nu pot fi supuse comentariilor sau discuţiilor, circumstanţelor şi vremurilor.

A te posta leneş în intervalul prefixat de alţii, a nu încerca zăgazurile, a nu forja şi alte orizonturi constituie o dezertare de la o anumită demnitate şi responsabilitate fiinţială, pe care Dumnezeu ni le cere. Nu înseamnă în niciun caz să adoptăm atitudini de negare sau nihiliste, să criticăm sau să tăgăduim la tot pasul, să adoptăm stilul comportamental de tip „Gică contra”, dar o anumită trezie interpretativă, simţ critic, rectitudine sau atitudine implicativă sunt aşteptate astăzi mai mult decât altă dată. Doar cu o acută judecată şi responsabilitate am putea să ne apropiem de limite, de depărtări, de înalturi…