Despre memorie şi tinereţe la Institutul franciscan

Întotdeauna am spus şi am scris că mersul scriitorilor în şcoli mi se pare una dintre cele mai eficiente forme de educaţie şi de comunicare şi că, în măsura în care am putut, nu am refuzat niciodată o invitaţie într-o şcoală, la o întâlnire cu elevii şi profesorii. De aceea, promisiunea pe care o făcusem Institutului franciscan de la Roman şi Liceului catolic de la Bacău, pe care nu reuşisem s-o onorez, amânată mereu de alte programe mai presante sau mai insistente, îmi stătea pe inimă ca un reproş. M-am bucurat cu adevărat când am putut-o îndeplini, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de nişte şcoli oarecare, ci de forme de învăţământ liceal şi superior organizate de călugării franciscani – veniţi în Moldova pe timpul lui Alexandru cel Bun, alungaţi de autorităţile comuniste şi reveniţi în mod minunat în România după Revoluţie –, iar bucuria mea era cu atât mai mare cu cât ştiam că invitaţia fusese adresată nu doar scriitorului care sunt, ci şi – poate mai ales – instituţiei pe care o reprezint.

Legătura specială dintre echipa Memorialului şi franciscani a început prin prezenţa părintelui Albert – călugăr franciscan, fost deţinut politic şi redactor al „Mesagerului sfântului Anton” – la primele simpozioane de la Sighet. Empatia aproape misterioasă manifestată din prima clipă şi apoi prietenia care ne-a legat de părintele Albert şi de sora lui de-a lungul anilor a făcut să devenim colaboratori ai revistei franciscane, şi eu, şi soţul meu, amândoi ortodocşi şi descendenţi din preoţi ortodocşi. A fost o prietenie şi o colaborare care a continuat şi după ce părintele Albert nu a mai fost, ca şi cum ne-ar fi lăsat moştenire, împreună cu ecumenismul nostru emoţionat, urmaşilor săi de la revistă. Iar faptul că – la insistenţele (invitaţia) părintelui Daniel Fechetă – scriu acum şi aici ca despre o experienţă spirituală despre întâlnirea de la Institutul şi Liceul franciscan este pentru mine nu doar un prilej de a medita asupra unei tulburătoare experienţe, ci un prilej de a omagia cu nostalgie această impresionantă legătură intelectuală şi spirituală.

Am ajuns la Roman venind, împreună cu Ioana Boca, directorul executiv al Fundaţiei „Academia Civică”, care administrează Memorialul de la Sighet, pe drumul de întoarcere de la Chişinău, unde participasem în calitate de membre ale juriului la Gala Premiilor „Coposu” din 2023. Fac această precizare pentru că însufleţirea şi entuziasmul cu care am trăit întâlnirile franciscane s-a legat şi de bucuria cu care am străbătut cele două Moldove, şi de emoţia din noua atmosferă basarabeană.

Ceea ce m-a impresionat la început, înainte chiar de a întâlni şi a cunoaşte oamenii, a fost amploarea, eleganţa severă şi rigoarea construcţiilor, şi la Roman, şi la Bacău, fiind vorba de adevărate cetăţi ale educaţiei şi culturii, mari clădiri luminoase cu săli de clase, laboratoare, capele, săli de conferinţe, camere de dormit, săli de mese: totul gândit pentru o bună funcţionare, în egală măsură ascetică şi utilitară pentru cei veniţi să înveţe şi pentru cei veniţi să-i înveţe pe alţii. Apoi, am descoperit sutele de adolescenţi şi zeci de profesori tineri, dedicaţi unei ordini superioare, sub semnul credinţei şi al echilibrului interior.

De la început, prezenţa dominantă a tinerilor (nici nu îmi amintesc să fi întâlnit şi oameni în vârstă pe acele coridoare lungi, cu unghiuri drepte şi scări largi) te ducea cu gândul la elanul noului început, la faptul că, aici, cei 30 de ani de libertate au fost folosiţi cu rost şi entuziasm; că toţi acei tineri profesori franciscani sunt fii de ţărani din satele din jur, cu studii făcute la Roma şi ochii înălţaţi spre cerul Europei. Şi, bineînţeles, mi-am amintit cu nostalgie şi drag de sora Maria de la Providenza, emoţionanta călugăriţă din Assisi, născută în Mirceştii lui Vasile Alecsandri, despre care am scris o povestire pe care de câte ori mi se întâmplă s-o citesc, încep să plâng.

Sala de conferinţe şi festivităţi a Institutului franciscan mi s-a părut, de cum am intrat prin partea de sus a amfiteatrului, imensă. Nu ştiu dacă mi s-a părut atât de mare pentru că era arhiplină sau şi pentru că treptele abrupte şi organizarea pe sectoare o făcea atât de impozantă şi intimidantă. Ţin minte că, încă înainte de a începe să vorbim, liniştea vie din sală m-a electrizat, o linişte care aştepta gata să descopere, să înţeleagă şi să ducă mai departe ideile, o linişte în stare să comunice şi să se solidarizeze. În timp ce Ioana Boca a făcut o prezentare a Memorialului Victimelor Comunismului şi a istoriei lui – oarecum miraculoase atât ca instituţie internaţională, cât şi ca centru de reconstruire a memoriei colective –, eu am vorbit despre memoria care trebuia reclădită din bucăţelele de amintiri care, aşezate cu grijă, pot reface mozaicul trecutului, pentru a ne putea înţelege cu adevărat prezentul.

„Mă uit în trecut, ca să pot avea perspectiva drumului”, spunea Churchill, iar tinerii cărora mă adresam nu aveau cum să-şi traseze drumul la această răscruce deconcertantă a istoriei, decât descoperind şi înţelegând cum a fost posibil să fie ce-a fost, pentru a hotărî ce poate şi ce trebuie să fie în continuare. De ce să vrem să ne amintim, mă întrebam în faţa acestor sute de tineri care se născuseră mult după ce răul părea a se fi terminat, iar răspunsul pe care voiam să li-l încredinţez era că răul nu se termină niciodată, el doar se transformă, ceea ce ne obligă la o continuă trezie şi atenţie pentru apărarea şi înarmarea binelui, iar memoria suferinţelor îndurate de părinţii noştri este cea mai necesară dintre arme.

Excepţionalul recital de poezie oferit de elevi în deschiderea unei impresionante discuţii, pe temele devenirii adolescenţilor şi a dificultăţii descoperirii criteriilor într-o lume lipsită de repere, în măsura în care nu e în stare să recunoască credinţa, speranţa şi iubirea, m-a făcut să mă gândesc emoţionată că – iată! – şi poezia se dovedeşte a fi un mijloc de legătură între generaţii şi chiar un mijloc de cunoaştere, de recunoaştere.

Ne-am întors la Bucureşti cu sufletul îmbogăţit de un optimism născut din întâlnirile, discuţiile şi schimbul de idei şi de sentimente din şcolile franciscane ale Moldovei, şcoli care funcţionează – prin munca, priceperea şi entuziasmul tinerilor călugăriţi în numele luminos al sfântului poet – ca nişte generatoare pedagogice de credinţă, ordine şi echilibru, pregătind generaţiile viitoare pentru lumea greu de înţeles care îi aşteaptă.