Despre Înviere

Oriunde e locuire de suflete, de când e omul om şi lumea lume, doar prin frângere pǎrinteascǎ şi prin jertfire a fost posibilă restaurarea chipul dintâi al omului.

Actul Învierii nu se repetǎ, nu e teatru şi nici înscenare, cum nici o clipǎ nu e aceeaşi. Ceva se schimbǎ în sufletul omului, prin cele trei revelaţii primare: a cuvântului, a morţii şi a iubirii. Treptele acestea sunt cumva îngemǎnate, cu îmbinǎri nevăzute şi minunǎri tainice. Prima învǎţǎturǎ a pǎrinţilor mei a fost una cât se poate de simplǎ: Sǎ am ruşine de oameni şi fricǎ de Dumnezeu. Toatǎ Sǎptǎmîna Mare eram în alergare. Nu-mi era nici foame, nici sete. Aşteptam asfinţitul şi pe înserate clopotele ne chemau la Deniile înalte de rugǎciune împreunǎ, un fel de întristare dupǎ ceea ce avea sǎ se întîmple, fǎrǎ voia noastrǎ. Eram uniţi de un cuget comun, cu o putere ascunsǎ, de a face cumva sǎ împiedicǎm crucificarea, sǎ fie doar o Moarte uşoarǎ şi o trecere fǎrǎ durere, spre Învierea cereascǎ, spre Bucuria trǎirii, fǎrǎ amǎgire.

În Săptămâna Mare trăiam cu adevǎrat fiecare moment, cu o emoţie curatǎ. Mai întîi la mǎrturisire şi la împǎrtǎşire, împreunǎ cu pǎrinţii, apoi, în Vinerea Mare, în momentul trecerii pe sub Sfântul Aer, şi, în clipa culminantǎ, din Noaptea Învierii. Cuprins de un fel de hǎrnicie peste puterile mele, aşteptam ziua Învierii, pentru a putea primi darul pǎrinţilor: înnoirea ţinutei, cu haine tocmite la croitor şi încǎlţǎri noi. Singura încercare era sǎ ajungi acasǎ cu lumînarea aprinsǎ din lumina vie a Învierii. Aşa ne-a ocrotit Dumnezeu de a nu fi doar participanţi la un spectacol, ci sǎ trǎim Învierea ca persoane, suflete vii, salvate de la moarte, de Fiul, Unicul Fiu al Dumnezeu cel Viu.

Trăirea aceasta înseamnă iubire. Şi iubirea lui Dumnezeu nu se dezminte. Dumnezeu e fǎgǎduinţǎ, adicǎ, Dumnezeu se ţine de cuvânt. Omul nu e fǎcut pentru a confirma ceva, ci pentru a încununa creaţia. Abia prin surparea morţii de cǎtre Mântuitorul Iisus Hristos, istoria şi-a pierdut cronologia şi a devenit prezent. Nici o teologie şi nici o religie nu pot însuma, mai viu, mai grav şi mai tensionat, trǎirea fiecǎrui suflet din Noaptea Învierii.

Dumnezeu nu ia omul prin surprindere, nu-l ameninţǎ, nu-l vrea sǎ fie nimicitor, nici ucigǎtor, nici tǎgǎduitor. Dumnezeu ni se aratǎ mai întîi prin prefigurare şi preînchipuire. Mormîntul gol, de la Înviere, e prefigurat de alte douǎ morminte, din care se va elibera omul cel vechi. Corabia lui Noe, din care viaţa va fi salvatǎ. Cel de-al doilea mormînt e altarul în care avea sǎ fie jertfit Isaac. Prefigurǎrile lui Dumnezeu sunt atenţionǎri pentru omul de ieri, pentru înţelesul tainei, ca adeverire a iubirii sale. În ultimǎ instanţǎ, Creaţia nu poate fi despǎrţitǎ de Creatorul sǎu. Iubirea pǎrinteascǎ e binecuvîntare cereascǎ. Învierea e trǎire curatǎ în inima copilului. Uimirea, din sufletul sǎu, e bucurie. Cum ar vedea pe pǎrinţii sǎi, nemuritori. Chiar de ar muri, ei vor învia, precum a înviat Iisus, şi copilul nu va mai fi singur. Pe cruce, Iisus nu e singur, ci, pǎrǎsit. Întristarea sa nu e regret dupǎ ceva pǎmîntesc, ci e o întristare de moarte, peste care nu se poate trece, pe care nu o poate surpa decît tot prin moarte. Cînd vedeam literele acelea, I N R I, ele erau iniţiale şi doar cei iniţiaţi le-ar fi putut citi sau descifra. Atent eram cu toatǎ fiinţa mea de a nu scǎpa nici un cuvînt de la Sfînta Liturghie, de a nu fi rǎmas pe dinafarǎ, de a nu fi trecut cu vederea, de a fi neglijat, neluat în samǎ. Sorbeam din ochi fiecare chip din preajma mea şi eram una cu ei, cu toţi, într-un glas rǎspunzînd Adevǎrat a înviat!  Numai sǎ nu mi se stingǎ lumînarea, sǎ o ţin cît mai aproape de sufletul meu, pîlpîind în adierea blîndǎ a nopţii.

Învierea e fără precedent, e doar prezent, şi nici un act reminiscent, e însumare de-o clipǎ, fǎrǎ de grǎbire în pripǎ. Totul e tresǎrire, trezire din amorţire, într-un glas rǎspundem şi suntem rǎspunsul. Şi strigǎtul nu mai e durere, trece uşor ca o adiere. Aerul e vǎzduh şi însufleţire. Moartea nu mai e temere şi nici fricǎ, ea e eliberare de nehotǎrîre, de ezitare, crucificare a pǎcatului, zdrobire a capului şarpelui, chiar pe Muntele Cǎpǎţînii, şi, totdatǎ, dezrobire din infernul fǎrǎ duratǎ şi fǎrǎ mǎsurǎ.

La Înviere se petrec toate atît de repede, încît nu ai cum sǎ vezi fulgerul, sǎgeata Duhului, decît dupǎ ce te-a pǎtruns, pînǎ în adîncul inimii, cum nu ai fi fost, pe cînd erai, iar acum, acum, eşti altul, înnoit îţi e sufletul, înalţǎtor cugetul, iar locul îţi fuge de sub picioare şi eşti luminǎ nearzǎtoare, sufletul e acum uşor, nu-l poţi vedea cum trece parcǎ pe dinaintea ta şi nu te furǎ şi nu te pǎrǎseşte.

La Înviere, Logosul e Verb în lucrare, indiciu şi nu principiu, e moartea literei şi însufleţirea Duhului, e sǎvîrşire. Tot ce a fost  încercare e acum ridicare la putere. Învierea e încununare a creaţiei, plinire a iubirii, prin jertfire. Tot ce a fost pînǎ acum prefigurare, alegorie, aporie, parabolǎ strǎvezie, devine clipire a razei. Grǎbire şi alergare de a ajunge la timp, sǎ nu fim surprinşi de neprevǎzut, sǎ nu întîrziem, moartea nu aşteaptǎ. Ea trece ca o umbrǎ. Şi nici lumina nu se aratǎ decît prin umbra sa. Numai Lumina necreatǎ nu ni se aratǎ decît o singurǎ datǎ, faţǎ cǎtre faţǎ. Aşa e Învierea: surpare a morţii, Înfiere a Fiului, Înduhovnicire a Fiului Omului prin Înfierea pǎrinteascǎ a Tatǎlui.

Moartea pe cruce e plinire treimicǎ a creaţiei, acolada care uneşte sfârşitul cu începutul. De la pomul vieţii şi întâia cǎdere a protopǎrinţilor, trecând prin robia pǎcatului, a ispitirii şi a vicleniei, a înşelǎtoriei, a morţii triumfǎtoare, pînǎ la lemnul uscat al crucii, din acelaşi pom al vieţii, cu fructe fǎrǎ de cunoaştere. Când totul e nevinovǎţie în viaţa neprihǎnitǎ a Fiului, de ce l-au chinuit, se întreabǎ copilul din noi, de ce l-au lǎsat sǎ moarǎ, de ce l-au chinuit şi crucificat. Copilul de ieri de la sânul mamei e acum în dreapta Tatǎlui. Aşa va fi şi cu fiecare din noi, ne spunem în gând şi ţinem aproape unul de altul, sǎ nu se strecoare printre noi Tǎgǎduitorul, Amǎgitorul.

Fiecare din cele șapte cuvinte de pe cruce actualizeazǎ creaţia, prin dinamica şi adevǎrul lor, în toatǎ dimensiunea umanǎ a cunoaşterii şi a eliberǎrii de sub arcanele viclene, superficiale, ale amǎgirii, ale simulǎrii, ale înscenǎrii. Accentuate şi tensionate, ultimele cuvinte de pe cruce induc spre limpezire şi lǎmurire a ceea ce e mai tainic în sufletul omului: iertarea! Prin pǎtimire, Mântuitorul Iisus Hristos ia asupra sa toatǎ povara şi neputinţa umanǎ, eliberând-o. În felul acesta, omul cel vechi e acum înnoit prin înfiere. Prin Fiul Omului e restaurat chipul dintâi al omului. Putinţa devine Biruinţǎ. Acum-ul christic e întîietate şi eminenţǎ a Duhului, consimţire şi concomitenţǎ.

În mintea unui copil, Învierea e Iubirea lui Dumnezeu. Dupǎ moarte, pǎrinţii vor învia şi vor fi amintire vie. Mǎ vor aştepta şi îmi vor întinde mîna pentru a mǎ salva. Învierea e fǎgǎduinţa lui Dumnezeu de a nu-şi pǎrǎsi creaţia, de a o lǎsa la voia întîmplǎrii şi a rǎtǎcirii. Creaţia e Chipul lui Dumnezeu. Biruinţǎ asupra naturii, eliberare din teroarea trecǎtoare a clipei. Înfierea e simultanǎ cu Înduhovnicirea. Filiaţia e darul firesc al creației.

Gheorghe Simon