Despre educaţia de mâine, cu încredere

Educaţia este un demers finalist, or acest caracter presupune, în mod obligatoriu, previziune, construire de viitori posibili, vizare explicită a perspectivei. Educaţia nu numai că trebuie croită în acord cu acest orizont deziderativ, ci trebuie să şi producă sau să construiască ţinte viitoare. Viitorul nu vine de la sine, ci trebuie pregătit, desenat, provocat. Sunt mai multe niveluri de „proiectare” a viitorului educaţiei: nivelul strict conceptual, „de laborator”, croit în sfera cercetării de profil, edificată în universităţi sau institutele de cercetare educaţională, pe baza unor demersuri ştiinţifice, empirice şi metodologii specifice; nivelul macro-decizional, la nivelul ministerului, printr-o filtrare ideologică, decelare şi formalizare legislativă (bine ar fi să treacă şi prin filtrul tehnic al experţilor); nivelul decizional intermediar, ce operaţionalizează proiectul adoptat din punct de vedere procedural, organizatoric (inspectorate, instituţii şcolare de bază), nivelul acţional propriu-zis de derulare a activităţilor de formare la nivelul proceselor didactice prin intermediul factorilor implicaţi (profesori, educabili, părinţi etc.). Toate aceste niveluri de producere a schimbărilor se află într-o corelare şi interdeterminare dinamică, ca iniţiativă şi pondere, şi se vor replia permanent în raport cu realităţi educaţionale sau socio-culturale date. Până la urmă, toţi actorii implicaţi îşi au rolul lor, unii dintre aceştia potenţând sau suplinind carenţe implicative, blocaje sau deraieri ale altora.

Chiar dacă textul de faţă este scris în plină pandemie, iar educaţia este supusă la numeroase probe (unele obişnuite, altele neaşteptate), credem că dincolo de circumstanţele ivite, care vor avea influenţa lor, procesele de formare se vor calibra, pe mai departe, în raport cu exigenţe consacrate (de reformare, inovare, re-echilibrare), ce se impun în mod continuu, cu determinare şi responsabilizare. Politicile publice în materie de educaţie se pot regândi şi perfecta, având în vedere neîmpliniri sau ţeluri explicitate înainte de pandemie care a devenit, într-un fel, şi o „hârtie de turnesol” a unor „defecte” de profunzime, camuflate, chiar necunoscute.

Printre orizonturile dezirabile ale dezvoltării educaţiei, ce ţin de constant şi permanent, am aminti:

– Reconsiderare a ponderii formării pentru accesarea instrumentelor culturale de bază ce condiţionează formarea şi auto-formarea viitoare (alfabetizare funcţională, alfabetizare digitală, autonomizare receptivă, spirit dubitativ etc.);

– Realizarea unui partaj echilibrat, dinamic, vizionar între educaţia pentru valorile identitare, proprii şi cele ale comunităţii mai largi ce exced grupul de referinţă (naţionale, europene, universale etc.); structurarea unor ocazii de cunoaştere a unor valori locale (regiune, oraş, sat etc.) în corelaţie, schimb, comparare cu cele ce ţin de alte tipuri de valori;

– Denivelare, flexibilizare, multiplicitate curriculară în raport cu nevoi şi posibilităţi diferite ale publicului şcolar prin multiplicarea unor piste de alegere personalizată, individualizată;

– Formarea în perspectiva deprinderii de auto-învăţare şi a educaţiei pe tot parcursul vieţii; instrumentalizarea elevilor cu proceduri, mobiluri, capacităţi de a învăţa responsabil, independent, de unul singur;

– Învăţarea şi experimentarea pluralităţii valorice printr-o raportare convenabilă, pozitivă, sporitoare la multiplicitatea şi diversitatea culturală; deschidere şi respect reciproc, prin empatie şi comprehensiune respectoasă faţă de alte moduri de raportare la realitate, fără pre-valorizări, etichetări, discriminări nefondate, etc.;

– Descentralizare şi subsidiaritate decizională în raport cu competenţe şi responsabilităţi demonstrate sau validate de către actorii de la nivel intermediar sau de la nivelul instituţiilor educative de bază; crearea unei autonomii mai largi privind intrarea în sistem şi fixarea profesorilor pe post, formarea continuă a profesorilor la nivelul instituţiei de bază, identificarea şi utilizarea resurselor materiale, financiare etc.

– Revizuirea sistemului de dezvoltare în carieră şi avans statutar prin modalităţi mai flexibile, etapizate, naturale, care să vizeze mai ales competenţele practice ale corpului profesoral; regândirea actualelor examene pentru obţinerea gradelor didactice printr-o regândire a proporţiei dintre acumulările teoretice şi realizările practice;

– Statuarea unor continuităţi, fireşti şi necesare din punct de vedere tehnic, în ce priveşte implementarea unor schimbări; viitorul vine când te „ţii” de el, prin consecvenţă, etapizare, continuitate; atunci când apar rupturile, re-formările, după criterii personaliste sau partinice, nimic nu se poate clădi; e nevoie de un proiect consensual, temeinic, valid, asumat pe perioade mai mari de timp la nivel naţional, instituţional;

– Introducerea, decelarea, validarea unor proceduri de certificare a unor ocazii/rute de formare informală, semi/formală, în contexte de pregătire de tip ucenicie, învăţare experienţială, formare prin acţiune.

Viitorul educaţiei va fi determinat şi de experienţele la care au fost sistemele de învăţământ din timpul ultimului an. Actuala pandemie, pentru educaţie, dincolo de greutăţile şi perturbările produse, poate fi un prilej de „trezire”, de aducere la realitate, de revelare, de convertire a actualei crize într-o oportunitate de a calibra învăţământul, ca sistem şi ca proces, în consens cu o serie de repere sau valori pertinente, de multe ori clamate, dar şi de mai multe ori uitate, neglijate, pervertite. Accentuarea derulării on-line a educaţiei va aduce în atenţie, printre altele, soluţionarea a cel puţin două probleme: suplinirea nevoii de contact şi socializare şi sprijinul, consilierea elevilor de către profesori în probleme ce exced competenţele de a preda o anumită disciplină.

Dar viitorul mai cuprinde şi aspecte impredictibile, neprevăzute, neanticipate. E bine să lăsăm loc şi pentru indeterminat, neştiut, miracol. Poate că şi în asta constă frumuseţea existenţială, descoperirea, mersul nostru înainte. Nu aduce anul ce aduce ceasul. O predictibilitate absolută, mecanică ne-ar transforma în neoameni, iar lumea ar deveni o inginerie planificată, o maşinărie monotonă, plată. Nu toate previziunile se îndeplinesc şi nu toate sunt benefice. Să nu uităm că oracolul din Delfi a prevăzut sau indus şi lucruri neconforme cu mersul firesc al lumii. Nu de astfel de „predictori” avem nevoie. Educaţia ar avea ca sarcină şi pregătirea noastră pentru a asuma sfidări şi experienţe inedite, neprefigurate, surprinzătoare. Nu tot ce se iveşte pe neaşteptate este de repudiat. Continuitatea cronologică – individuală, umană – se întâmplă şi datorită permanentizării, adâncimii, insondabilului unor feţe necunoscute aduse de viitor.