Despre consolare

Pe lângă momentele frumoase, bucuriile şi reuşitele pe care le putem avea, în viaţă trăim şi momente mai grele, care ne fac să suferim: moartea cuiva drag, când cineva din familie, un prieten sau un cunoscut se îmbolnăveşte grav, când persoane apropiate se îndepărtează de Domnul şi de chemarea lor, când cineva se poartă urât cu noi, când suntem acuzaţi pe nedrept, când nu ne simţim iubiţi şi apreciaţi, când ne simţim singuri, neînţeleşi şi trăim tot felul de falimente. Cine nu ar avea nevoie în astfel de momente de susţinere, de mângâiere, de un cuvânt care să ne încurajeze, de o persoană care să fie cu noi şi alături de noi?

Avem cu toţii nevoie să fim consolaţi. Verbul a consola vine din latinescul consolari, ce înseamnă a sta cu cel care se simte singur, în momente grele. Încercaţi uneori de tristeţe, pierderi, de eşecuri ori greutăţi de tot felul, am da orice în astfel de împrejurări să ştim că putem conta pe cineva drag care să ne fie alături. Iar cei dragi, prietenii, tocmai pentru că ţin la noi, îşi fac timp pentru a sta şi pentru a fi cu noi. Ei sunt o adevărată comoară (cf. Sir 7,14), o binecuvântare. Prezenţa lor binefăcătoare ne dă curaj, iar cuvintele lor consolatoare, ca un balsam pentru inimile noastre întristate, descurajate şi lipsite de speranţă, ne ajută să vedem lucrurile diferit, să le trăim din credinţă, şi, astfel, să le depăşim.

Însă să nu aşteptăm doar să fim consolaţi. Suntem chemaţi şi să consolăm pe cei care trec prin aceleaşi momente grele. Pentru a putea însă consola cu adevărat este nevoie să ne lăsăm întăriţi fiecare dintre noi de Domnul. El este Emanuel, Dumnezeu-cu-noi (Mt 1,23). Domnul nu ne abandonează niciodată. Vede suferinţele noastre şi este izvor de consolare pentru toţi fiii săi: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28-29). Să ne găsim mereu pacea şi liniştea sufletească în Domnul. Doar astfel îi vom putea consola pe ceilalţi, după cum spune sf. Paul: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu”(2Cor 3-4).