De la dubiu la credinţă

Apostolul Toma întruchipează persoana care trece de la dubiu la credinţă. Toma este cunoscut şi sub numele de „Geamăn” (In 11,16; 20,24; 21,2), semnificaţie prezentă în numele ca atare: didumos în limba greacă şi  tôma’ în limba aramaică înseamnă geamăn, dublu. Simbolul numelui reprezintă o dublă personificare: dubiul şi credinţa, realitate prezentă în multe dintre persoanele declarate credincioase şi chiar practicante.

Credinţa oscilantă

De fapt, Toma îi reprezintă pe aceia care trec de la primirea imperfectă a adevărurilor de credinţă, la cunoaşterea deplină şi existenţială a lui Isus, mort şi înviat. Tocmai de aceea, Toma nu poate fi supranumit „Necredinciosul”, căci oscilaţia de care dă el dovadă este bazată pe dorinţa de a fonda credinţa pe adevăr, şi nu pe basme. Cine dintre credincioşi nu a simţit măcar o dată dorinţa profundă de a-şi da chiar viaţa pentru o valoare pe care o consideră inestimabilă, pentru o persoană sau pentru un ideal, precum martirii sau eroii patriei? Toma îi reprezintă pe acei „curajoşi”, a căror disponibilitate incondiţionată pentru astfel de valori îi îndeamnă să spună: „Haideţi să mergem şi noi să murim cu El (In 11,16), cum de altfel spunea şi Petru: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine” (Mc 14,31).

E tipic începătorilor a se considera deja eroi ai credinţei, răspunzând imediat şi necondiţionat  solicitărilor dificile pe care credinţa le prezintă. Dacă la început Toma consideră că a înţeles deja misterul lui Isus, mai apoi îşi dă seama de cunoaşterea sa imperfectă, admiţând cu umilinţă, dar şi cu mai multă autenticitate: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?” (In 14,5). Pe de altă parte, în persoana lui Toma se află şi credinţa pusă sub condiţie: dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede (In 20,25). Drumul credinţei nu este mereu linear, întâmpină unele situaţii care provoacă întrebări, chiar dubii, dar numai cine a epuizat întrebările asupra credinţei rămâne la un nivel infantil, în schimb cel care se întreabă va găsi răspunsuri care îl maturizează.

Credinţa purificată prin încercări

Toma probabil nu era prezent împreună cu ceilalţi Apostoli, când Maria Magdalena le-a adus vestea că îl văzuse pe Isus înviat (In 20,18), sau nu a crezut veştii aduse (Mc 16,11). El nu era prezent nici când Isus le-a apărut Apostolilor (In 20,24), ceea ce dovedeşte o detaşare faţă de cauza lui Isus care îl entuziasmase aşa de mult. Toma îşi fixase singur itinerariul credinţei, după un punct de vedere personal. Totuşi, după momentul de criză revine în comunitate, încă nu pe deplin purificat, încă răpus de deziluzia suferită. În acest fel, Toma îi reprezintă pe aceia care şi-au purificat credinţa prin încercări şi, tocmai datorită acestor încercări, ajung la o cunoaştere mai profundă a adevărurilor credinţei: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,28). Există momente în viaţa credincioşilor când îl experimentează pe Isus în mod mai palpabil, mai evident. Acestea sunt momente de har deosebit, care au rolul de a întări credinţa, de a reîncărca bateriile, pentru a putea face faţă la provocările vieţii, pentru a putea da un răspuns afirmativ, extras din memoria mângâierilor spirituale deja experimentate.

Credinţa model

Isus s-a folosit de acest progres al parcursului lui Toma, pentru a face din el un model de credinţă. Desigur, întrucât nici o persoană umană nu poate fi perfectă, până nu trece prin cuptorul purificator al încercărilor, ajungând în cele din urmă la trecerea pragului dintre existenţa terestră şi cea veşnică, Isus, ca un bun maestru, face un salt în prezentarea lui Toma ca model al credinţei: „pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,29). În timp ce Toma voia o probă mai evidentă a învierii decât aceea avută de ceilalţi Apostoli, nemulţumindu-se prin a-l vedea pe Isus înviat, ci voind să pună mâna în coasta lui, Isus ne arată prin Toma calea de urmat: a crede fără pretenţia de a vedea, având speranţa că această exigenţă va fi satisfăcută peste aşteptări: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).