Dante Alighieri – Francisc, un soare născut lumii

Au trecut şapte secole de la încheierea pelerinajului pământesc al marelui poet italian Dante Alighieri, care i-a adus sfântului Francisc acest sugestiv elogiu: „S-a născut în lume un soare” (Divina Comedie, Paradisul, Cântul XI). Era şi firesc ca acestei comemorări să i se atribuie o importanţă semnificativă. Însuşi papa Francisc a publicat scrisoare apostolică Candor lucis aeternae, prin care subliniază relevanţa, perenitatea şi profunzimea operei lui Dante, Commedia, rebotezată postum Divina Commedia.

Împărţită în nouă paragrafe, scrisoarea apostolică subliniază faptul că opera lui Dante reprezintă „o parte integrantă a culturii noastre” şi ne trimite la rădăcinile creştine ale Europei şi ale Occidentului, făcând parte din patrimoniul idealurilor şi valorilor propuse astăzi de Biserică, unde ne putem recunoaşte ca fraţi. Concluzia scrisorii apostolice ţine să reliefeze faptul că opera „poetului suprem” ne poate ajuta „să avansăm cu seninătate şi curaj în pelerinajul vieţii şi al credinţei, până când inima noastră va găsi adevărata pace şi adevărata bucurie”, anume: „iubirea care mişcă soarele şi celelalte stele”.

Deloc surprinzător, papa dedică întreg paragraful opt „Sărăcuţului din Assisi”, dacă ţinem cont că Dante însuşi a fost novice în cadrul Ordinului franciscan, la Florenţa, ieşind înainte de a profesa voturile şi alegând, mai apoi, să urmeze exemplul lui Francisc, intrând să facă parte din cel de-al treilea Ordin, ca terţiar franciscan. A existat o legătură specială între Dante şi Ordinul franciscan care l-a format. Însuşi Sfântul Părinte remarca faptul că exista „o armonie profundă” între sfântul Francisc şi poetul florentin, ambii preferând să se adreseze poporului „mergând printre oameni”, fiind deschişi spre frumuseţea şi valoarea creaţiei ca oglindire a Creatorului ei. După sfântul Francisc, care a scris Cântecul creaturilor, folosind pentru prima dată limba poporului, Dante face acelaşi lucru, alegând „limba tuturor” în detrimentul limbii latine, ceva inedit pentru acel timp. Astfel, nu întâmplător, sfântul Francisc a fost numit „cel mai sfânt dintre italieni, cel mai italian dintre sfinţi”, expresie atribuită poate eronat papei Pius al XII-lea, dacă ţinem cont că deja în anul 1843, Vincenzo Gioberti, în opera sa: Del primato morale e civile degli italiani, îl numea deja „cel mai amabil, cel mai poetic şi cel mai italian dintre sfinţii noştri”.

Continuând elogiul adus marelui poet şi legăturii sale cu sfântul Francisc, papa se întreabă retoric: „Cum să nu recunoşti în acel lăudat să fie numele tău şi lăudată fie voinţa ta de toate creaturile, atunci când Dante parafrazează rugăciunea Tatăl nostru” (Purgatoriul XI, 4-5), o referinţă explicită la Cântecul creaturilor a sfântului Francisc?”. Nu puteau lipsi din acest paragraf aluzia la „domniţa Sărăcie”, virtute asupra căreia insistă şi Dante în opera sa, sau versurile în care poetul descrie maiestuos evenimentul de pe Muntele Verna, acolo unde „Sărăcuţul din Assisi” se identifică total cu Isus Cristos, sărac şi răstignit, prin primirea stigmatelor.

Şapte secole şi o viaţă care merită elogiată, mai ales datorită legăturii care a existat între poetul florentin, sfântul Francisc şi Ordinul franciscan. Născut la Florenţa, în 1265, a murit în exil, la Ravenna, în noaptea dintre 13 spre 14 septembrie 1321. Sfântul Francisc este singurul dintre personajele căruia i-a dăruit un întreg cânt în Divina Comedie, dar Francisc al lui Dante nu este doar cel din Cântul XI din „Paradisul”. Ca terţiar franciscan, Dante obişnuia să se încingă cu acel şnur specific fraţilor, semn al identităţii sale. A cerut să fie înmormântat în cimitirul franciscanilor din Ravenna, pentru a se simţi întotdeauna aproape de fraţi. Sunt semnificative şi cuvintele din Scrisoarea adresată fraţilor Ordinului de către ministrul general, pr. Carlos Alberto Trovarelli: „Centenarul, dincolo de a celebra inspiraţia poetică şi personalitatea lui Dante, reprezintă pentru noi, franciscanii, o invitaţie la a citi în spirit de credinţă şi cu seriozitate semnele timpului prezent, pentru a ne poziţiona printre cei care trăiesc cu angajament (credinţa) şi poezie (speranţa) evanghelia Domnului nostru Isus, care este dragoste infinită”.