Cuvânt și viață

Putem experimenta cu toții neajunsul de a vorbi mult și de a nu spune nimic sau foarte puțin. E clar că în astfel de circumstanțe, cuvintele capătă, în cel mai neutru scenariu, forma unui „zburdalnic zgomot de fond al vieții noastre zilnice” (A. Pleșu). În schimb, dacă ne referim la acest neajuns din perspectiva trăirii imperativului absolut al vieții creștine, care este iubirea semenilor, el provoacă întotdeauna același disconfort pe care-l poate genera oricui „o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” (1Cor 13,1).

Lăsând la o parte fireștile și deci înțelesele limite ale exprimării și comunicării fiecărei ființe cuvântătoare, ne putem întreba totuși, ce ar trebui să transmită cuvântul adresat celorlalți, mai ales într-un context de credință?

Potrivit învățăturii biblice, cuvântul lui Dumnezeu este viață. Sfântul Ioan scrie în Prolog: „La început era Cuvântul. Toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există. În el era viața...” (In 1,3-4). Aceeași convingere se regăsește și în Scrisoarea întâi a sfântului apostolul Ioan: „Viața s-a arătat: noi am văzut și dăm mărturie și vă vestim viața cea veșnică ce era la Tatăl și care ni s-a arătat” (1In 1,2). De altfel, Cristos însuși dă mărturie că cuvintele sale „sunt duh și viață” (In 6,63), în timp ce discipolii săi sunt convinși că el are „cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Celor care nu primesc cuvintele sale, Domnul le spune: „Nu vreți să veniți la mine ca să aveți viață” (In 5,40).

Deducem de aici că, atunci când cuvintele noastre nu transmit nimic, de fapt, ele nu transmit viață, ceea ce semnalează ori puțina credință, ori chiar lipsa ei, căci noi nu putem avea viață decât crezând și deci iubind: „Pentru că în Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu folosește la nimic, ci doar credința care lucrează prin iubire” (Gal 5,6).

Viața, fiind triumful iubirii lui Dumnezeu, tinde să-și facă din cuvânt un aliat puternic împotriva morții care râvnește la același parteneriat intermediat de organul limbii, despre care sfântul Iacob nu a ezitat să spună că, deși este „un organ mic, se poate făli cu lucruri mari... N-o poate domestici nici un om: ea este un rău nepotolit, plină de otravă ucigătoare. Cu ea îl lăudăm pe Domnul și pe Tatăl și tot cu ea îi blestemăm pe oamenii făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură iese și binecuvântarea și blestemul” (Iac 3,5-10).

De altfel, deja cei din vechime erau convinși că „moartea și viața sunt în puterea limbii; [iar] cei care o iubesc vor mânca roadele ei” (Prov 18,21). Înțeleptul Ben Sirah ajunsese la aceeași concluzie: „Începutul oricărei lucrări este cuvântul... Urma schimbării este inima; se împarte în patru părți: binele și răul, viața și moartea, iar cea care le stăpânește neîncetat este limba. Există cel care o face pe înțeleptul în cuvinte, el este urât și va fi lipsit de orice hrană. Nu i s-a dat har de la Domnul, pentru că este lipsit de orice înțelepciune. Există înțelept pentru propriul suflet și roadele inteligenței sale, pe gura lui, sunt credibile” (Sir 37,16-22).

Responsabilitatea față de folosirea cuvântului potrivit menirii sale ne revine tuturor, în măsura în care dorim să ne situăm, în orice condiție, doar de partea vieții. Astfel, nu vom avea o problemă să acceptăm că există „un timp pentru a tăcea și un timp pentru a vorbi” (Qoh 3,7), iar dacă vom fi puși în situația de a fi nevoiți să vorbim celorlalți despre lucruri spirituale, la care încă n-am ajuns cu viața noastră, vom căuta să procedăm ascultând de sfatul sfântului Isaac din Ninive: „Vorbește despre asta ca unul care aparține clasei discipolilor și nu cu autoritate, după ce ți-ai umilit sufletul și te-ai făcut mai mic decât fiecare ascultător al tău” (Cuvinte ascetice, 4).