„Credinţa sub teroare”

Când am promis să iau parte la lansarea volumului Credinţa sub teroare, de Gelu Hossu, apărut la Editura „Humanitas”, nu îmi imaginasem nici că voi găsi atâtea lucruri noi pentru mine într-o carte despre „memorialistica greco-catolică din detenţie şi domiciliu obligatoriu”, nici că voi putea fi atât de tulburată de discuţia pe marginea ei, desfăşurată on-line.

Cartea cuprinde fragmente din cărţi sau manuscrise de memorii ale unor episcopi, preoţi şi cunoscuţi intelectuali greco-catolici, încadrate între două texte definitorii (o prefaţă – introducere în istoria Bisericii Unite cu Roma din Transilvania şi o încheiere – scurt tratat de claustrologie) semnate de antologator. Astfel că, gândită ca o antologie, ea devine un volum de sine stătător, răspândind, pe lângă mesajele fiecărui autor al fragmentelor de text, concluzia mai complexă a comparaţiei şi legăturii dintre ele şi a ideilor zilei de azi, pe care autorul-antologator le adaugă întregului.

La lansare au participat Gelu Hossu, greco-catolic, nepotul cardinalului, Ruxandra Cesereanu (având un bunic preot ortodox şi un bunic preot greco-catolic, mort la Roma) şi eu, fiica unui preot ortodox.

Mă bucur că am prilejul să transcriu şi pe hârtie câteva dintre ideile acestei dezbateri impresionante.

La o privire atentă, istoria începuturilor Bisericii Greco-Catolice din Transilvania anilor 1700 este una complicată, ca orice încercare de schimbare de destin, cu negocieri, promisiuni încălcate şi răzgândiri, cu jertfe, sacrificii şi iluminări în care în jurul construcţiei ecleziastice se desenează un cadru cu reverberaţii economice, politice, sociale, naţionale şi culturale. Între prima generaţie, a negociatorilor, şi cea de a doua, a marilor oameni de cultură, stă figura de ierarh luptător, intelectual, sfânt şi aproape martir a lui Inochentie Micu Klein, vizionarul care a trasat sensurile istorice ale construcţiei în care credinţa realiza definiţia unui popor. El şi autorii tratatelor de istorie şi filologie din cea de-a doua generaţie, Samuil Micu Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior, au fost primii români despre care putem afirma – folosind limbajul de azi – că au intrat în Europa, Biserica Greco-Catolică, cea căreia îi aparţineau şi pe care au reprezentat-o, fiind prima instituţie europeană a poporului român.

Una dintre ideile cu adevărat interesante apărute în discuţie au fost cele legate de definirea creştinismului românilor. După cum se ştie, românii nu au fost încreştinaţi prin hotărârea unui rege sau împărat sau ca urmare a acţiunilor unor sfinţi propovăduitori, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea popoarelor Europei. Poporul român s-a născut creştin în sensul că formarea limbii şi a trăsăturilor noastre specifice s-a produs în acelaşi timp cu pătrunderea creştinismului antic în Imperiul Roman şi s-au plămădit împreună. A fost un creştinism popular, altoit şi crescut mai mult decât la alte popoare pe vechile credinţe, mituri, superstiţii, cântece, basme, tradiţii ţărăneşti şi păstoreşti, un creştinism care a existat cu secole înainte de ruptura schismei şi de organizarea medievală a Bisericii ca instituţie. Legăturile preoţilor ţărani ai unor sate, de mult creştinate, din Transilvania cu episcopiile din sudul Dunării erau asemenea reverendei negre pe care, dacă o aveau, o îmbrăcau peste cioareci şi cămaşa cu alesături.

Credinţa adâncă în Dumnezeu şi organizarea, într-o limbă străină, a cultului nu au fost niciodată egal de importante, şi latura instituţională a religiei nu a fost percepută ca esenţială. De aceea a şi putut fi schimbată.

Dincolo de conţinutul ei religios, Biserica Unită a avut în istoria poporului român o contribuţie culturală şi o contribuţie morală care îi rezervă un loc exemplar şi îi acordă o influenţă determinantă asupra întregului. Recunoştinţa românilor de indiferent ce confesiune i se datorează pentru argumentele ştiinţifice de natură istorică şi filologică din care corifeii Şcolii Ardelene au construit definiţia noastră latină şi ne-au fixat locul definitiv printre descendenţii Romei antice. După cum, de indiferent ce confesiune ar fi, românii nu vor putea mulţumi destul episcopilor şi preoţilor greco-catolici pentru exemplul rezistenţei lor morale, înainte chiar de a fi religioasă, înscriindu-se prin voluntariatul suferinţei lor în rândurile preafericiţilor.

M-am întrebat uneori şi ne-am întrebat împreună – intrând în ademenitoarea logică a lui „ce-ar fi fost dacă?” – cum ar fi arătat în istoria comunistă rezistenţa greco-catolică, dacă unirii cu Roma nu i s-ar fi opus supunerea faţă de Moscova, ci o altă alternativă geografică şi dogmatică. O întrebare care, de fapt, nu aşteaptă un răspuns, ci justifică îmbogăţirea acestei rezistenţe spirituale şi morale cu un inflexibil înţeles politic şi o trecere din istoria ecleziastică în marea istorie a popoarelor.

Cele mai multe dintre memoriile selectate în carte le citisem la vremea primei lor publicări, dar – în mod aproape ciudat – recitirea lor împreună oferea valenţele comparaţiei care le îmbogăţea şi le oferea nuanţe în plus. Abia aşezate alături de textele celorlalţi, paginile cardinalului Hossu se dovedeau singurele scrise în timpul suferinţei, sub tensiunea unui sfârşit necunoscut, în care cuvintele căpătau nu numai rolul de a oferi o mărturie despre ce a fost, ci şi de a transmite puterea rezistenţei în curs, puterea modelului exemplar şi reprezentativ. În timp ce stilul cardinalului nu cuprinde podoabe şi nu-şi adaugă frumuseţi artistice, stilul memoriilor episcopului Ploscaru, scrise după ieşirea din închisoare, este al unui adevărat scriitor, al cărui ochi atent observă cu sensibilitate devenită artistică detaliile şi transformă în idei luminoase suferinţa. „Sub aspect sufletesc, noi cei de sub zăvor eram mai liberi decât cei din afară”, notează el făcându-ne să descoperim – pentru a câta oară? – uimitorul adevăr potrivit căruia libertatea este o lumină care se vede mai bine în întuneric.

Fiecare dintre cei ce-şi descriu calvarul – cu minuţiozitate la început, când şocul pierderii libertăţii a făcut să se înregistreze în memorie fiecare amănunt, tot mai meditativ şi eseistic pe parcurs, în încercarea de a înţelege suferinţa şi de a o estompa prin credinţă – potrivit firii şi sensibilităţii fiecăruia, ajunge la un moment dat să descrie închisoarea din Sighet în care au reuşit să supravieţuiască, aproape incredibil: clădirea, funcţionarea regimului de detenţie, regulile draconice, mijloacele de subversiune, diversitatea reacţiilor omeneşti sub alte forme de represiune în cazul temnicerilor, perversiunea manipulărilor, cruzimea pedepselor, puterea credinţei în stare să anihileze durerea.

Muzeul de la Sighet nu ar fi putut fi făcut fără aceste repetate descrieri comentate, fără precizarea tuturor amănuntelor vieţii de zi cu zi, fără localizarea celulelor cu numerele de atunci şi cu întâmplările aşezate cu exactitate în geografia locului. Când părintele Alexandru Raţiu a răspuns din America întrebării noastre, înaintea apariţiei amintirilor repetate în memoriile ulterioare, a fost un minunat, dar şi o puternică încurajare. Apoi minuţioasa, obsedanta înregistrare a torturilor făcută de părintele Tertulian Langa, povestirile despre Căldăruşani ale părintelui Nicolae Brânzeu şi Matei Boilă, tulburătoarea putere de evocare a profesorului Nicolae Margineanu, toate aducerile aminte strânse ca într-un mozaic în cartea lui Gelu Hossu au colorat petele albe de pe harta represiunii şi ne-au făcut să înţelegem – în măsura în care asemenea experienţe pot fi înţelese cu adevărat şi în afara trăirii lor – calvarul Bisericii Unite şi chiar, prin extensie, al întregii represiuni comuniste.

Unul dintre ultimele capitole ale cărţii Credinţă şi teroare se numeşte „Unirea de la Strâmba” şi povesteşte sub emoţionanta pană a lui Silviu Augustin Prunduş cutremurătoarea experienţă spirituală, mistică în sensul cel mai larg al cuvântului, petrecută într-o insulă din Balta Brăilei, unde deţinuţii politici, aparţinând diferitelor culte creştine, au avut profunzimea şi puterea să-şi unească fervoarea religioasă şi credinţa în acelaşi Isus, într-o aceeaşi minunată noapte de Înviere.

În acelaşi spirit al speranţei ecumenice, dezbaterea pe marginea cărţii lui Gelu Hossu, nepot al cardinalului, a transmis nu numai adevărurile vechilor suferinţe, ci şi convingerea că descoperirea şi cunoaşterea lor despre generaţiile care vin poate face istoria mai uşor de înţeles şi poate chiar lumea mai frumoasă şi mai bună.