Credinţă, gândire şi conspiraţie

În contextul pandemic actual, cu încă multe necunoscute, devin din ce în ce mai agasante convingerile şi chiar atitudinile unor persoane, inclusiv creştine, vizibil captive, dezorientate sau de-a dreptul pierdute în nesfârşita „junglă informaţională”. În acest mediu, informaţiile false (celebrele „fake news-uri”) şi teoriile conspiraţioniste circulă şi se combină în tot felul de explicaţii cu pretenţie de adevăr atât despre situaţia actuală a lumii, cât şi despre viitorul ei. În urma unui studiu recent, întreprins în Germania şi în Elveţia de către Universitatea din Basel, a reieşit că 30% dintre persoanele intervievate cred, cel puţin parţial, într-o teorie conspiraţionistă legată de pandemia de coronavirus.

Explozia acestui tip de explicaţie m-a făcut să mă întreb, ca mulţi alţii, care-i sunt cauzele şi cum e cel mai corect să mă raportez la ea în calitate de creştin. Au existat cercetători care au emis o serie de concluzii opuse în privinţa originii teoriilor conspiraţiei, cum ar fi istoricul american Charles Beard sau filozofii Karl Popper şi Leo Strauss. Tema s-a bucurat de succes şi în literatura recentă, dacă ne gândim la Pendulul lui Foucault (1988) a lui Umberto Eco sau Codul lui Da Vinci (2003) a lui Dan Brown, o combinaţie abilă şi captivantă de date istorice, culturale, ştiinţifice, teorii conspiraţioniste şi mistere ezoterice.

În ultimele decenii, anumite medii creştine, precum şi unii agenţi pastorali, mai ales de sorginte neoprotestantă, au început să cocheteze cu o serie de aşa-zise „reţete de succes” din industria cinematografică sau literară, adoptând mecanismul lor de funcţionare în acţiunea de evanghelizare. Astfel, dorinţa de a captiva, emoţiona, şoca, cuceri, în sfârşit, de a atrage cât mai mulţi „la Dumnezeu”, a luat locul acelui stil apostolic originar, căruia nu i-a fost ruşine de slăbiciune, frică, nelinişte (cf. 1Cor 2,3), nepricepere în cuvânt, nu şi în cunoaştere (cf. 2Cor 11,6), blândeţe şi bună-cuviinţă (cf. 1Pt 3,15).

Totodată, potrivit mărturiei evanghelistului Luca, transmiterea credinţei nu exclude efortul intelectual de a judeca „faptele care s-au împlinit printre noi”, de a întreprinde „cercetări făcute cu grijă” (cf. Lc 1,1-4), de a asculta cu atenţie „martorii acestui fapt” (Fap 2,32) şi, nu în ultimul rând, de a cântări „dovezile” (cf. Fap 1,3). Aşadar, nici vorbă de invenţii, superstiţii, naivităţi, teorii ale conspiraţiei, literatură sau fiction, ci evenimente, experienţe, relatări, mărturii, întrebări, reflecţii, deschidere în faţa misterului şi a revelaţiei.

Sfântul Augustin a înţeles că raţiunea şi credinţa sunt „două facultăţi care ne conduc la cunoaştere” (Contra Academicos, III, 20, 43). La fel şi sfântul Ioan Paul al II-lea era convins că „raţiunea şi credinţa nu pot fi separate fără a sărăci omul de posibilitatea de a cunoaşte în mod adecvat propriul eu, lumea şi pe Dumnezeu. Credinţa, lipsită de raţiune, a accentuat sentimentul şi experienţa, riscând să nu mai fie o propunere universală. Este iluzoriu a se gândi că, în faţa unei raţiuni slabe, credinţa ar fi mai incisivă; dimpotrivă, cade în pericolul grav de a fi redusă la mit sau superstiţie. În acelaşi fel, o raţiune care nu are în faţă o credinţă matură nu este provocată să fixeze privirea pe noutatea şi radicalitatea fiinţei” (Fides et ratio, nr. 16; 48).

În aceste vremuri în care credinţa, gândirea şi trăirea creştină sunt asaltate de multitudinea de informaţii contradictorii şi manipulatorii ce le expune vicierii, cuvintele apostolului Paul trebuie afirmate din nou, cu toată forţa lor originară: „Păstrează depozitul cel bun ca normă, cuvintele sănătoase. Va veni timpul când nu vor mai primi învăţătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de o mulţime de învăţători care să le delecteze auzul. Îşi vor întoarce auzul de la adevăr ca să se îndrepte spre basme. Tu însă fii măsurat în toate, îndură suferinţele, fă-ţi munca de evanghelist, împlineşte-ţi slujirea” (2Tim 1,14; 4,3-5).