Coronavirus: lecţiile unei crize globale

Expresia latină annus horribilis caracterizează acel an care a marcat negativ existenţa unui om, dar mai cu seamă a unei comunităţi şi din această cauză ar fi preferabil să fie dat uitării, întrucât a fost jalonat de întâmplări dezastruoase, tragice sau neplăcute. Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a folosit-o în 1992, când familia regală a trecut printr-un şir de evenimente dramatice sau stânjenitoare. Locuţiunea a mai fost, desigur, utilizată şi în alte împrejurări istorice. Din cauza succesiunii de elemente teribile, imprevizibile, haotice din 2020, legate de noul coronavirus, care au afectat aproape întreaga populaţie a Globului, o astfel de denumire i se potriveşte, din păcate, foarte bine.

Pe lângă întrebările încă neelucidate legate de felul în care a apărut şi a început răspândirea acestui devastator virus necunoscut şi de modul în care ar putea fi combătut până la găsirea unui vaccin, care se speră că ar putea să-i reducă difuzarea în rândul oamenilor, atenţia specialiştilor se îndreaptă spre examinarea datelor şi elementelor cuantificabile ale efectelor sale pe plan global. Prin răspândirea sa spaţială, simultaneitate şi impact social, politic şi economic, Covid-19 reprezintă o circumstanţă extraordinară care pune la grea încercare resorturile care reglau funcţionarea mecanismelor convieţuirii planetare. Pandemia a provocat totodată o reducere într-un ritm record a distanţelor dintre dinamicele globale ale consecinţelor sale şi cele individuale.

E vorba de consecinţe în planul raporturilor interumane, dar şi în zona relaţiilor politice internaţionale. Sănătatea, educaţia, cultura, siguranţa alimentară, perspectivele economice şi financiare sunt doar câteva dintre domeniile care au fost profund bulversate şi încă nu se ştie pentru câtă vreme. În era globalizării, spun unii, criza coronavirusului ar putea fi doar un hop, o mică sincopă în cursul vieţii internaţionale din ultimii ani. După o perioadă de hibernare a economiei, lovită totuşi crunt în multe sfere ale sale, şi după ce se va fi resorbit şocul la nivel uman al tragediilor trăite direct sau indirect, viaţa ar putea reveni la normal pe baza unor planuri şi eforturi de stimulare bine coordonate şi chiar interconectate pe plan internaţional. Acestei viziuni optimiste i se opun opiniile celor mai mulţi care cred că 2020 este un an de cotitură în evoluţia generală nu numai socială şi economică, ci şi la nivelul strategiilor politice, care în multe cazuri doar vor amplifica tendinţe deja existente. Bula în care se află, într-un fel, toată planeta ar fi trebuit poate să determine o intensificare a sentimentelor de solidaritate şi empatie (cum s-a şi întâmplat în multe cazuri), dar şocul acestei molime s-a reverberat şi la nivelul raporturilor internaţionale. Să încercăm o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre evoluţii pe eşichierul mondial.

Pandemia a favorizat o accelerare a istoriei, iar procese sau tendinţe deja existente s-au acutizat în cursul acestui an. De exemplu, deteriorarea relaţiilor dintre China şi Statele Unite, având în fundal accederea sau păstrarea poziţiei de principal lider mondial, era un proces început mai demult. Statisticile instituţiilor financiare spun că, doar în câţiva ani, China ar putea să pretindă rolul hegemonic deţinut de SUA în perioada postbelică, produsul său intern brut (PIB) urmând să-l depăşească pe cel american. Or, acesta este unul dintre indicatorii de bază în stabilirea ierarhiilor în lume. Momentul pandemiei a fost astfel socotit propice pentru adâncirea disputei, mai ales că, în narativul preşedintelui Donald Trump, Beijingul e vinovat de gestionarea deficientă a răspândirii „virusului chinez”. În plus, SUA au un deficit comercial uriaş în raporturile cu China. Există şi opinii care spun că această polemică ar avea şi rolul de a abate atenţia de la vechea rivalitate ruso-americană, atenuată de ambiguitatea investigaţiilor privind rolul Moscovei în victoria preşedintele american, din urmă cu patru ani. Trump – al cărui mandat încă nu ştim dacă va fi reconfirmat – şi-a reluat sloganul electoral: „Să facem America din nou măreaţă”, dar ca o consecinţă a acestei ambiţii în politica externă a SUA, demersurile şi iniţiativele adoptate au fost considerate de mulţi drept semne ale izolaţionismului (în paranteză fie spus, este foarte răspândită ideea că victoria sau înfrângerea lui Trump, în noiembrie 2020, va marca semnificativ tabloul raporturilor internaţionale în următorii ani, iar mulţi nu-şi ascund îngrijorările).

Richard Haass, fost diplomat american, deplângea faptul că actuala administraţie de la Washington „se retrage” din rolul său de lider al scenei internaţionale şi amintea că Trump a părăsit acordul nuclear internaţional cu Iranul, Tratatul de la Paris privind schimbările climatice, a stopat contribuţia americană la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a dovedit lipsă de interes pentru rolul multilateralismului şi a criticat organizaţii internaţionale, inclusiv ONU. El a introdus şi un alt mod de a trata raporturile bilaterale, nu doar cu potenţialii adversari, ci şi cu aliaţi consacraţi, cum ar fi Europa.

La rândul ei, China, care nu îşi asumă deschis vreo vină în apariţia şi răspândirea virusului, este angajată de mai mult timp în consolidarea noului său protagonism internaţional. Liderul comunist Xi Jinping (având puteri egale cu ale lui Mao Zedong) a lansat din 2013 un uriaş program de investiţii internaţionale în infrastructură, denumit „Noul drum al mătăsii”, menit să devină vectorul şi vitrina ambiţiilor sale economice şi politice. Proiectul Belt and Road Initiative prevede construirea unor căi ferate între China şi Europa şi investiţii masive în porturi ale lumii, care să faciliteze comerţul unei economii chineze în expansiune. Deocamdată puţine state europene şi, în general, occidentale s-au alăturat acestui program, dar ritmul şi amploarea penetraţiei chineze în diverse părţi ale lumii este uriaş. Ei bine, pandemia de coronavirus a încetinit doar câteva luni acest marş, reluat recent. Totodată, Beijingul îşi arogă tot mai mult postura de mare putere economică şi a început să-şi exerseze noile strategii politice şi militare, deocamdată în plan regional. Comportamentul său în Hong Kong, ameninţările legate de Taiwan, tensiunile pe care le-a provocat în zona de interes strategic din Marea Chinei de Sud şi, în general, în Asia de sud-est, competiţia pe mai multe planuri cu Japonia, încordarea raporturilor cu India, sunt doar câteva dintre elementele care au alimentat diverse scenarii alarmiste. Or, în zona respectivă, SUA – care şi-a diminuat interesul faţă de Europa odată cu actuala administraţie – are importante interese strategice. Iată de ce, la începutul toamnei, secretarul de stat al SUA a întâlnit la Tokyo câţiva parteneri globali (India, Australia, Japonia), în absenţa Europei, pentru a încerca o îndiguire a Chinei.

Dacă aşa stau lucrurile între principalii exponenţi ai politicii mondiale, ele nu au fost comode nici în alte regiuni ale lumii. Rusia nu a reuşit să aplaneze conflictul dintre Azerbaidjan şi Armenia privind enclava Nagorno-Karabah, întrucât Turcia, un alt actor regional agresiv care profită de contextul pandemiei, sprijină cauza azeră. În schimb, Moscova, deşi confruntată cu probleme economice şi nemulţumiri sociale interne serioase, îşi păstrează agresivitatea faţă de Ucraina, se întăreşte militar la flancul estic al NATO, are bătăi de cap în Belarus, ia parte la conflictul din Siria şi Libia şi pare să fie un actor important în războiul cibernetic prin campanii de fake news în puncte de interes strategic. Otrăvirea suspectă a unui adversar al preşedintelui Vladimir Putin a dus la o nouă tensionare a relaţiilor cu Europa.

Exemple de reactivări ale unor conflicte regionale nu lipsesc nici din zone „consacrate” ca destabilizate, cum ar fi Orientul Mijlociu (a se vedea Iran, Libia, Palestina, Siria, Liban, Yemen). Totodată, democraţiile occidentale, minate de ascensiunea iliberalismului, populismului sau de inflamarea naţionalismului au consemnat noi dinamici în aceste direcţii pe fondul pandemiei. În prima fază, unii lideri populişti şi-au pierdut din aplomb, dar se crede că, după trecerea pericolului, ei ar putea să identifice greşelile inevitabile ale guvernelor din timpul pandemiei şi să aplice sancţiuni electorale. Deocamdată însă, în ţări ca Ungaria sau Polonia, liderii actuali şi-au consolidat mecanismele puterii.

La nivelul UE, după câţiva ani de deficite în sistemul comun de guvernanţă şi de lentoare în mecanismul de luare a deciziilor, pandemia a surprins la început şi mai mult structurile de coordonare a unor acţiuni comune. Statul-naţiune care are prerogative în politica sanitară a impus măsuri de limitare a circulaţiei oamenilor, control al frontierelor şi restrângerea unor libertăţi, mobilizând resurse pentru combaterea virusului. Ulterior însă, bilateralismul tranzacţional a fost inclus în cadrul mai amplu al unor măsuri care au restituit puterea şi valoarea contextului comunitar. A fost articulat un răspuns comun prin măsuri antipandemie, s-au mobilizat mari resurse financiare, se coordonează acţiunea de achiziţionare şi distribuire a unor vaccinuri. Ceea ce părea momentul adâncirii unei crize ar putea să fie semnalul unei oportunităţi pentru o redemarare a proiectului comunitar. Iar noul proiect ar trebui să includă proceduri adecvate de solidaritate, modalităţi de evitare a unor noi fracturi, proclamarea unui nou sistem de reguli şi obligaţii bazate pe interdependenţă şi respect al valorilor consacrate.

Ştefan Nicolae