Contemporan cu Cristos

Putem auzi câteodată, mai ales cu ocazia unor evenimente speciale, exprimarea bucuriei unei persoane de a fi sau de a fi fost contemporană cu cineva pe care l-a preţuit, l-a admirat sau l-a stimat foarte mult: „Mă bucur că sunt contemporan cu tine!”; „Mă bucur că am fost contemporan cu cutare!”.

Cea mai importantă persoană din viaţa unui creştin este Isus Cristos, cu care noi, creştinii acestor timpuri, nu am avut fericirea să fim contemporani. Asta nu înseamnă însă că nu-i putem deveni, căci „Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi – este acelaşi în veci” (Evr 13,8).

Un mare gânditor creştin danez din secolul al XIX-lea, Søren Kierkegaard, era convins că „contemporaneitatea” este „condiţia credinţei înseşi sau mai exact definiţia ei”. Iată cum se exprimă într-un fragment din opera sa, Şcoala creştinismului: „Creştinismul a venit pe lume ca absolutul însuşi, nu ca mângâiere sau consolare în înţelesul omenesc al cuvântului, creştinismul vorbeşte dimpotrivă mereu despre felul în care creştinul trebuie să sufere, despre cum un om, pentru a deveni şi a fi creştin, trebuie să îndure suferinţe, pe care el le şi poate evita, dacă renunţă să devină creştin. Este, într-adevăr, o deosebire mereu, nesfârşit mai mare căscându-se, între Dumnezeu şi om, şi din cauza aceasta în situaţia contemporaneităţii se vădeşte că a deveni creştin (pentru a fi transformat întru asemănare cu Dumnezeu), omeneşte vorbind, este un chin şi o suferinţă încă şi mai mare decât cea mai mare suferinţă omenească, şi pe lângă aceasta şi o crimă în ochii contemporanilor. Şi aşa se va arăta a fi totdeauna atunci când a deveni creştin ajunge să însemne şi a deveni contemporan cu Cristos. Şi dacă a deveni creştin nu ajunge să capete această semnificaţie, atunci toate astea sunt o simplă vorbărie, devii creştin şi e totul o vorbă goală şi autoînşelăciune şi e doar vanitate, şi e totul blasfemie şi păcat împotriva celei de-a doua poruncii a legii şi păcat împotriva Duhului Sfânt. Căci în faţa absolutului nu există decât un singur timp: prezentul; pentru cel care nu este contemporan cu absolutul, acesta nu există. Şi că Isus Cristos este absolutul, asta se vede uşor, pentru că în faţa lui nu există decât o singură situare: cea a contemporaneităţii”.

Devenim contemporanii lui Cristos în măsura în care viaţa noastră începe să se asemene tot mai mult cu viaţa lui. Apostolul Ioan scrie că „din aceasta cunoaştem că suntem în el. Cel care spune că rămâne în el trebuie să trăiască aşa cum el a trăit” (1In 2,5-6). Kierkegaard precizează: „În realitate, să fii creştin [înseamnă] să fii dintre cei care-l urmează, dar nu un asemenea adept delicat şi împodobit care să vrea să profite de pe urma denumirii şi îl lasă pe Cristos să fi suferit acum multe, multe sute de ani; nu, să fii dintre cei care-l urmează înseamnă ca viaţa ta să capete la fel de multă asemănare cu viaţa lui cât îi este posibil unei vieţi omeneşti să capete”.

În cartea Mai liber ca oricând. Părintele Anton Demeter, scrisă de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Polirom, 2021), putem surprinde unul dintre momentele în care părintele exprimă situarea sa prin lucrare harului în veşnicul prezent al contemporaneităţii cu Cristos: „La terminarea procesului – mărturisea deseori părintele – am avut sentimentul şi bucuria unei victorii din partea lui Cristos şi nu mă mai interesa ce fel de condamnare avea să se pronunţe împotriva mea. Procurorul ceruse să mi se aplice o pedeapsă exemplară. Pentru mine însă lucrul acesta nu mai avea nicio importanţă, eram în mâinile Domnului şi mă simţeam mai liber ca oricând [...]. În momentele acelea nu-mi era frică, nici chiar dacă m-ar fi dus la moarte”.