Comunitatea catolică română de rit latin din Roma

Încă din primele decenii ale secolului trecut, în biserica „San Salvatore alle Coppelle” din Roma, situată în zona „Campo Marzo”, obişnuia să se adune comunitatea românilor greco-catolici. Românii de rit latin au sosit la Roma după anul 1990, când au început să se succeadă valurile de imigranţi către ţările occidentale. Până atunci, asistenţa spirituală a românilor catolici de rit latin, care nu formau încă o comunitate, a fost asigurată de preoţii rămaşi în Cetatea Eternă după război. Dintre aceştia, se cuvine a fi menţionaţi: pr. Petru Tocănel, OFMConv., pr. Bonaventura Morariu OFMConv., pr. Petru Cadar şi pr. Eldo Boriatti, OFMConv.

Românii catolici de rit latin sosiţi la Roma după anul 1990, puteau fi întâlniţi la centrele „Caritas” sau la centrele de asistenţă socială. Cei mai mulţi proveneau din Dieceza de Iaşi, alţii din Arhidieceza de Bucureşti, iar o mică parte provenea din Dieceza de Satu Mare. Iniţial, asistenţa lor spirituală se desfăşura la bisericile propuse de „Caritas” pentru grupurile etnice. Ulterior, vreme de câţiva ani, înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului şi Sfintele Paşti, catolicii români au avut ocazia să participe la sfintele Liturghii celebrate în limba română în bazilica „Cei Doisprezece Apostoli”, în biserica „Sf. Maria a Rozariului” din zona Prato şi într-o altă biserică din zona Flaminia. O contribuţie deosebită în reunirea românilor catolici au avut-o seminariştii franciscani conventuali, precum şi preoţii diecezani, studenţi la Roma.

În primăvara anului 1996, preoţii din Congregaţia Clericilor Regulari ai Maicii Domnului au pus la dispoziţia românilor catolici biserica „Santa Maria in Portico in Campitelli” din Piazza Campitelli, unde în fiecare duminică se celebra sfânta Liturghie la ora 15.30. Reprezentantul Oficiului „Migrantes” din cadrul Vicariatului de Roma avea să rămână impresionat, descoperind o comunitate românească bine închegată, cu o prezenţă masivă a credincioşilor la sfânta Liturghie duminicală concelebrată, cu un cor bine format şi cu prezenţa a doi sau trei preoţi la confesional.

Nu mai puţin emoţionante au fost vizitele şi concelebrările prezidate de episcopii români: PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, PS Anton Coşa, episcop de Chişinău, şi ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop de Bucureşti.

În toamna anului 2000, episcopul Petru Gherghel l-a numit capelan pentru asistenţa pastorală a comunităţii române din Roma pe pr. Iosif Enăşoaie. El a fixat hramul comunităţii în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, a organizat primele concerte de Crăciun şi i-a însoţit pe credincioşi în pelerinaj la bazilicile din Roma. Comunitatea deja crescuse; dacă la început se celebrau doar cununii şi botezuri, părintele Iosif a pregătit copiii la Prima Sfântă Împărtăşanie şi la Mir.

În perioada 2003-2004, grija pastorală a românilor a fost încredinţată pr. Adrian Dancă, doctorand şi redactor la Radio Vatican. Apăruse deja necesitatea de a celebra sfânta Liturghie şi în alte biserici din afara oraşului. Astfel, la 8 decembrie 2003, părintele Adrian a celebrat prima Liturghie la Ladispoli, în Dieceza „Porto – Santa Rufina”.

Din iunie 2004, noul capelan pentru asistenţa pastorală a comunităţii române de rit latin este pr. Isidor Iacovici, cu o bogată experienţă pastorală acumulată ca paroh la Paşcani şi la Iaşi. Datorită interesului şi grijii sale de păstor, Oficiul „Migrantes” al Vicariatului de Roma a conferit comunităţii române statutul de „Missio cum cura animarum”. În perioada următoare, părintele Isidor a extins celebrarea Liturghiilor şi în alte biserici, în zona Cassia, San Cesareo, Zagarolo, precum şi în zona Grotte Celoni, în biserica „Santa Maria, Causa Nostrae Laetitiae”, apelând şi la ajutorul preoţilor care studiază la Roma şi care colaborează cu generozitate în plan pastoral.

La solicitarea PS Petru Gherghel şi a pr. Isidor Iacovici, începând din octombrie 2008, comunitatea catolicilor de rit latin din Roma a primit ca nou sediu biserica „San Vitale” (Via Nazionale, 194/B), precum şi spaţii mai generoase, unde credincioşii îşi pot desfăşura activităţile.

Biserica este un loc de creştere autentică şi durabilă, un loc de păstrare a legăturii cu ţara de origine, dar şi de inserare în Biserica locală, de ajutor reciproc, frăţesc, deoarece şi astăzi există atâtea dificultăţi. Dacă în Biserică nimeni nu este străin, cu atât mai mult e valabil pentru români, parte a unui popor care poartă în nume şi în limbă amprenta Romei. S-ar putea spune că sunt acasă aici, în Cetatea Eternă, centru al catolicităţii, lângă mormântul apostolilor şi alături de păstorul Bisericii universale.