Cine îmi răspunde?

După mai bine de un an de pandemie, experimentăm importanţa comunicării altfel decât faţă către faţă. Zăbreliţi în cuşca fizică şi psihică, cât timp din cele 24 de ore ieşim în afara zidurilor casei şi ale minţii? Cât ne relaţionăm, în cercurile concentrice ale cunoştinţelor ori în sistemul socio-cultural: cărţi, ziare, radio, computer?

Ne „conectăm”, însă rareori ne mai întâlnim. Oare aş putea întocmi o listă convingătoare cu cei pe care i-am văzut, ori cu care am schimbat mesaje în ultima vreme? Tehnologia îşi arată partea cea bună: de la sute sau chiar mii de kilometri distanţă mi se răspunde; îmi privesc în ochi interlocutorul  sau interlocutorii, dacă suntem pe chat ori zoom. Trăim într-o lume de relaţionări. Prin whatsapp, facebook, instagram, e-mail etc., primim şi redistribuim cuvinte şi imagini. „Nu fără discernământ!” este îndemnul. O sursă creează mesajul şi urmează răspândirea, redirecţionarea multiplă. Mă inserez benevol într-o ţesătură de schimburi, într-un proces de comunicare ce hrăneşte şi creşte înţelesuri. Rostul a ceea ce spun mi-l acordă ascultătorul sau cititorul. Cât mă bucur când am privilegiul de a avea confirmarea că exist nu doar pentru mine, ci şi pentru altcineva! Încep să trăiesc pentru tine atunci când îmi răspunzi, dovedeşti că mă auzi, mă vezi, mă ştii. Şi invers. Tu eşti tu, şi nu altcineva, pentru mine.

Aşadar, comunicarea este colaborare. Într-o conversaţie ne construim reciproc, ca interlocutori. Înţelegerea nu se naşte într-o singură minte, ci între mai multe minţi. Exprimarea este recunoscută într-un cadru, într-o suită de coordonate, cuvinte şi acţiuni, candidate la semnificaţie, într-o succesiune stabilită nu doar de comun acord cu receptorul, ci şi de ansamblul celor care deja cunosc limba şi rostuirea realităţii. Convingerile şi interpretările pot să difere, iar eu pot face constatări care mi le întăresc pe ale mele, mi le confirmă. Dar este posibil şi ca părerile tale să mi le modifice. Există o negociere în schimbul de interpretări ori o dezvoltare a unei înţelegeri şi o descoperire a lumilor care sunt puse faţă în faţă. „Limbajul este harta realităţii”, dar nu este realitatea. Fiecare are GPS-ul său pe propria hartă.

Cui mă adresez? Cu cine vorbesc? De la cine aştept răspuns când scriu de una singură, fără o persoană dinaintea ochilor, fără a-mi dirija frazele ţintit cuiva anume? Ce am înţeles eu şi ce vreau să înţeleagă el, destinatarul? Depinde de felul cum construiesc eu tâlcul întâmplării în mintea mea, şi, ulterior, în discursul amenajat pentru un ascultător/cititor. Pe de o parte, am cuvântul şi explicaţia acestui cuvânt aşa cum o găsesc în dicţionare, iar pe de alta, sensul, înţelesul pe care i-l dau eu în raportarea la concret. Pentru că nu e suficient doar a şti ceva, ci şi a şti să transmiţi acel ceva: într-un dialog, uneori cum e mai important decât ce comunici.

E mereu valabilă contribuţia personală a celuilalt în crearea unui înţeles, cu condiţia de a fi flexibili în interiorul relaţionării. Aceeaşi realitate reluată, repovestită este mereu altfel, în funcţie de momentul relatării, de partenerul de discuţie, dar şi de propria stare psiho-fizică. Ce transformă în mine şi în celălalt formularea? Îmbogăţeşte? Provoacă suferinţă? Alină? Întrucât se ştie că sunt vorbe vindecătoare ori ucigaşe... Nu suntem neutri când rostim ceva, ci ne angajăm într-un schimb comunicativ, care va genera alte înţelesuri.

Iar apoi, cel care mă urmăreşte reconstituie în mintea – şi poate în cuvintele cu care comentează discursul meu – o nouă realitate, o nouă înţelegere. Se produce un obiect al conversaţiei reclădit între cei doi (sau mai mulţi) emiţători-receptori. Ceea ce spun nu are valoare în sine, ci capătă valoare numai dacă va dobândi un răspuns, dacă cineva va asculta ce spun, va citi, va răspândi, va evalua, va dezvolta, inserând totul într-un context cultural şi social, mereu nou, mereu altul. Pentru că – atenţie! – această schemă a persuasiunii şi interacţiunii poate conduce foarte uşor la manipulare. Orice discurs este o negociere, cum am spus, dar unii fac din enunţ nu doar o simplă înşiruire de idei, ci vor să-ţi schimbe convingerile, şi o fac uneori cu scopuri nu tocmai inocente. A convinge pe cineva înseamnă a-i testa/tenta slăbiciunile, a-l transfera în grădina ta, a-l transforma în felul tău însuţi. Îl îndupleci, îl netezeşti pentru a se putea lipi de ideile tale.

Semnificaţia a ceea ce spun se naşte dintr-o relaţie. Sper, ba chiar mă bazez pe faptul că cineva, tu, „acela aflat la capătul lanţului informaţional” mă înţelegi, relaţionezi şi, în felul tău, chiar răspunzi. Iar apoi răspunsul tău îmi oferă cheia cu care deschid uşa spre lăuntrul tău, spre cultura ta, trăirile şi experienţele tale. Tu, cu vorbele tale, îţi deschizi singur porţile minţii şi ale sufletului tău. Chiar tu oferi informaţii utile referitoare la modul de funcţionare al minţii tale. Cuvântul în sine, separat, singuratic, nu respiră. Nuntit într-o povestire, începe să trăiască în momentul în care i-o spui altcuiva, când asamblezi o serie de conţinuturi pe care o altă minte le receptează. Naraţiunea trece în afară, spre cineva, se constituie ca relaţie a exprimării în fapt. Îmi locuiesc povestea, într-o lume a înţelegerii cu altcineva.

Dar când spun rugăciunea, numai credinţa mea dă un conţinut cuvintelor, siguranţa că sunt ascultată. Am un interlocutor acolo, sus! Cuvintele au un potenţial de valoare. Dacă alături de versetele propuse în „dialog” mai adaug altă acţiune – un semn al crucii, o metanie, o lacrimă – marchez o aşteptare bazată pe încredere. Credinţa înseamnă sentimentul că primeşti ceea ce soliciţi, că eşti auzit. Certitudinea existenţei celui bun absolut este întemeiată pe fapte concrete, verificabile în propria viaţă ori în miraculoasa şi fastuoasa etalare a universului. Ruga mea capătă valoare prin coordonarea între ceea ce cred şi ceea ce deja s-a împlinit până acum ca o consecinţă a cererilor anterioare. Ascultătorul meu – Preaînaltul – mă consideră, cred, un agent semnificativ. Mă ia în seamă – nădăjduiesc – şi mă înscrie în relaţia eu-tu, îmi întăreşte stima că exist ca vorbitor. Tocmai personalizarea zideşte convingerea că pentru Creator eu exist, în unicitatea mea şi în simţământul că pentru el contez. Se creează în timpul „conversaţiei” atmosfera unei comprehensiuni, adică ceea ce spun are rezonanţă, iar punctul meu de vedere este luat în seamă. În suflet mi se confirmă că vorbele au un receptor. Îmi clădesc convingerea că rostirea mea are un rost: învăţ să înţeleg cine îmi răspunde!