Cei trei „muschetari”

Regele David se distinge ca unul dintre personajele cel mai realist descrise în Biblia ebraică. E drept că cititorul interpretează istoria sa în lumina aurei sale de suveran ideal, credincios fidel lui Dumnezeu, compozitor de psalmi, precursor al lui Mesia, dar hagiografii nu-i ascund defectele şi păcatele, grave uneori, şi nu ezită să afirme că succesul său se datorează, în primul rând, lui Dumnezeu şi persoanelor care l-au înconjurat. Printre acestea, un loc deosebit îl ocupă „Cei Trei viteji” (2Sam 23,8), cum îi numeşte autorul sacru. Numele lor apar într-o listă mai lungă care enumeră pe cei mai importanţi treizeci de luptători ai lui David, un fel de „trupe speciale” ale regelui. Ei se numesc: Ioşeb-Başebet (numit în 1Cr 11,11 Iaşobeam, iar în traducerea Septuagintei, Işboşet), Eleazar şi Șama. Ei sunt conduşi de Abişai, fratele generalului armatei lui Israel, Ioab, care totuşi nu face parte dintre ei.

Deşi textul biblic nu e foarte clar, reiese că „Cei Trei viteji” sunt oficiali militari, foarte apropiaţi de David, capabili să-şi rişte viaţa pentru el, chiar pentru un capriciu, precum acela de a-i aduce să bea apă de la poarta Betleemului (locul de baştină al lui David), în acel moment ocupată de filisteni. David realizează apoi că le-a pus în pericol viaţa pentru un moft şi refuză să mai bea apa (cf. 2Sam 23,16). Textele care amintesc de loialitatea, curajul, calităţile deosebite ale slujitorilor lui David, precum „Cei Trei viteji”, nu sunt un apendice, cum par la prima vedere; ele au drept scop de-idealizarea imaginii lui David, aducerea lui cu picioarele pe pământ, la realitate.

David nu acţionează singur, nu este nici Superman, nici semizeu. Măreţia şi victoriile sale sunt, de fapt, împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu le onorează, insuflând oamenilor calităţile necesare realizării voinţei sale. Hagiograful nu uită să noteze în acest context că „Domnul a dat o mare victorie” (2Sam 23,10.12). Deşi este vorba de soldaţi, aceste texte nu încurajează violenţa sau brutalitatea, ci stăpânirea de sine, anticiparea consecinţelor catastrofale pe care le pot avea deciziile noastre asupra vieţii celorlalţi, încrederea în Dumnezeu, care doreşte să ne elibereze de puterea răului. Biblia ne propune o lectură providenţială a istoriei lui David.

„Cei Trei viteji”, alături de alţi soldaţi, par chiar să atenueze însuşirile şi personalitatea lui David. Spre exemplu, dacă anterior s-a povestit că David a omorât 200 de filisteni ca să devină socrul lui Saul (cf. 1Sam 18,27), acum Ioşeb-Başebet ucide 800 dintr-o dată, Eleazar este în stare să lupte până ce mâna „i s-a lipit de sabie”, iar Şama ţine piept singur armatei de filisteni, pentru a apăra „ogorul”. Cei trei îi sunt superiori lui David şi în privinţa dreptăţii: regele îşi permite să se abuzeze de fidelitatea lor – fapt pe care îl admite ulterior –, iar ei dau dovadă de o dreptate superioară.

În raport cu Cei Trei, David capătă o aură mai umană: monarhul absolut îşi pierde monopolul meritelor şi dreptul de a i se uita metehnele; apreciază vrednicia celorlalţi; puterea regală nu-l mai seduce; împărtăşeşte cu ceilalţi aceleaşi dorinţe elementare; îşi recunoaşte vinovăţia, arată afecţiune şi solidaritate faţă de cei cu care împarte bucuriile şi pericolele. Legătura sinceră cu aceşti oameni puternici îl scapă pe David de tentaţia aroganţei, a egoismului, a superiorităţii. Respectul nu se câştigă forţând, manipulând, condiţionând, linguşind sau minţind. Într-o lume sângeroasă, ca aceea a lui David, în care comandă cel care dispune de mai multă putere şi inspiră mai multă teamă, Dumnezeu continuă să lucreze prin persoane cu adevărat curajoase care îşi riscă viaţa – sau îşi „dau viaţa” precum a făcut Isus –, mizând pe cartea fidelităţii, a simplităţii, a umilinţei, a credinţei în providenţa sa paternă.