Câte ceva despre dragoste

De ce să pomenim tocmai despre dragoste, când ea pare deja epuizată, (răs)tălmăcită în fel şi chip. Se vorbeşte foarte mult (câteodată şi defectuos) despre dragoste. Uneori cu o unanimitate suspectă. Cu toţii suntem de acord că dragostea e un lucru (prea) mare, că ea este rostul vieţii. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de dragoste celebre sau mai puţin celebre, toţi recită versuri (albe sau în rimă) de dragoste. Însă nu acest fapt ne/mă interesează, ci gestul concret personal, prin care eu dau dovadă de dragoste, prin care am rezultate la disciplina iubirii, indiferent de vârsta la care susţin proba. Întrucât constat că interesul faţă de aproapele este tot mai instrumentalizat, mai eficientizat. Desigur există forme de justificare: eu sunt corect cu toată lumea, îmi plătesc taxele la stat, facturile curente (chiar la timp), uneori mai dau de pomană, nu fur de la nimeni, nu dau în cap nimănui. E un soi de disculpare, argumente pentru un trai colectiv decent, însă nu pentru identitatea mea creştină. Susţin şi apăr drepturile şi normele cetăţii, dar nu desăvârşirea mea.

Amărăciunile, neîncrederea, lagărul geloziei, suspiciunile bolnăvicioase, frica de ce va fi şi toată escorta de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori identitatea mea creştină, sunt uneori simptome ale ratării cerului. Ce sentimente cultiv faţă de semenul meu, faţă de cel din apropierea mea (ţinând seama de propria condiţie)? Dacă nu e posibil să fim mai umani cu ceilalţi, mai apropiaţi, mai sensibili, măcar să fim mai puţin indiferenţi, mai puţin răzbunători, mai puţin potrivnici. Iubirea fericită este un apogeu al reuşitei noastre, este o binecuvântare care desăvârşeşte inventarul destinului pământesc.

Dragostea autentică nu e un privilegiu pe care îl dăruim celui care decidem să fie aproapele nostru, ci e o recunoştinţă pentru dragostea ce ni se poartă. La fel ca în parabola samariteanului milostiv. Nu cel care a fost răpus de tâlhari a fost aproapele samariteanului, ci samariteanul milostiv s-a dovedit a fi aproapele celui snopit în bătaie de tâlhari. Nu aproapele este în puterea ta, ci tu eşti în puterea aproapelui.

Aşadar, dragostea are nevoie de ceva apropiat şi nu de ceva îndepărtat, are nevoie de ceva concret şi nu de ceva obscur. E o amăgire să afirmi că te întristezi pentru necazurile celor din Ucraina, că deplângi traiul celor din ghetourile oraşelor Indiei, că regreţi nenorocirile din Africa, că porţi milă faţă de catastrofele de la marginea lumii, atâta vreme cât cel care se află în imediata ta apropiere nu se bucură de afecţiunea declarată anterior, dacă nu se concretizează niciuna din tandreţile tale de dinainte.

Iubirea presupune jertfă, dispoziţie lăuntrică până la sacrificiu şi nu proclamaţii emotive, înfoieri primăvăratice şi gingăşii declarative. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, necesară. Iubirea creştină, de fapt, îl înnobilează pe om, îl poartă tot mai sus pe scara desăvârşirii, omul îşi încununează condiţia şi rostuirea pământească. De aceea dispoziţia la a împlini porunca lui Cristos de a ne iubi unul pe celălalt, tot Cristos fiind unitatea de măsură adecvată, face ca deasupra noastră să apară un cer mai senin, iar noi să respirăm un aer mai curat şi proaspăt, cel al dragostei.