Captivi sau nostalgici?

Cu un dispreţ suveran îi priveam, încă din anii ‘90, pe toţi aceia care regretau regimul comunist, justificându-se cu ce-a făcut Ceauşescu, sau cu faptul că toată lumea avea un salariu, cu metroul sau cu blocurile, ca şi cum în ţările care nu beneficiaseră de un Ceauşescu se mai circula cu căruţa şi se locuia în bordeie. La anumite date fixe, unii dintre nostalgici se adună la mormintele, reale sau presupuse, ale celor doi, Nicolae şi Elena, ţinând discursuri agramate, cum şade bine unui eventual activist PCR şi fac jurăminte de neţinut. Noi, ne spuneam, le suntem superiori acestora pentru că noi am devenit, fie şi abia după căderea comunismului, anticomunişti şi, în orice caz, privim cu alţi ochi decât ei lumea care tocmai îşi dăduse duhul.


De la căderea regimului comunist încoace, au apărut la editurile româneşti o mulţime de cărţi despre comunism, interzise altădată. Aici găseai adevărul despre un regim criminal şi despre nişte oameni neoameni. Mărturii ale unor  oameni scăpaţi din Gulag încă dinainte de căderea regimului, exegeze de tipul celei a unui François Furet (Trecutul unei iluzii), memorii despre închisorile comuniste precum cartea lui Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, sau sinteze precum Cartea neagră a comunismului, coordonată de Stéphane Courtois şi câte şi mai câte altele.





Personal nu regret regimul trecut. Personal mă număr printre cei care au mai schiţat câte un gest, o poezie sau o aluzie în vreun articol, către adevărul ocultat de regimul comunist, încă din vremea dăinuirii sale. Ar fi fost, poate, firesc, ca după căderea acestuia să mă întorc cu faţa către viitor şi să nici nu mai catadicsesc să-mi aduc aminte prin ce am trecut. Numai că, fie din cauză că ştiu ce importantă e memoria, fie pentru că nu mă pot desprinde, nutresc o atracţie aproape morbidă pentru acele cărţi care, fie şi spunând adevărul, prelungesc cumva, în abstracţiune, viaţa unei lumi defuncte. Departe de mine ideea de a condamna asemenea apariţii culturale, care să valorifice în sens negativ experienţa comunistă, să o decodifice, să deconspire agenda secretă, cum se spune azi, a unui regim care se prezenta pe sine ca o salvare a omului, când, de fapt, acesta nu era decât unul îndreptat ferm împotriva omului. Când deschid o carte din categoria celor amintite mai sus n-o mai pot lăsa din mână mult timp, eventual până când o termin de citit, cu creionul în mână cum se spune. Surprins de această pasiune pe care nu mi-aş fi bănuit-o înainte, mi-am dat seama că am rămas captivul regimului în care mi-am trăit, orice s-ar spune şi din păcate, cea mai mare parte din viaţă. Pentru că, fără a idealiza tezele comuniste, fără a idealiza acea lume bazată pe fals, minciună şi teroare, nu mă mai pot desprinde de ea, urmărind ce gândesc alţii despre această perioadă neagră din istoria omenirii care, totuşi, nu s-a încheiat de tot decât, eventual, pe-aici, prin Europa.





Scriam odată că educaţia la care am fost constrânşi toţi cei care am fost copii şi elevi şi studenţi în comunism a contribuit la deformarea creierului nostru, a mentalităţii noastre, chiar împotriva voinţei noastre şi a părinţilor noştri. Iată că acea deformare se manifestă în continuare, chiar în această pasiune pentru a afla ce a fost în realitate comunismul şi cum s-au articulat minciunile lui, prezentate drept adevăruri. Ştiu că lumea tinerilor se mai revoltă împotriva celor care au devenit anticomunişti după ce regimul respectiv s-a prăbuşit, ştiu că ei reiau tezele intelectualităţii de stânga din Occident. Eliberată de modelul greşit şi reuşind să redevină o abstracţiune, teoria comunistă face ravagii în lumea intelectualilor occidentali, iar cei care încearcă să demonstreze cu probe ce dezastru a atras după sine regimul comunist sunt priviţi cu antipatie şi catalogaţi de conservatori, reacţionari sau mai ştiu eu cum, după modelul omologat de înseşi regimurile comuniste, atunci când acestea erau în vigoare.


Un om care încearcă să se informeze, pentru prima oară corect, despre regimul prin care a trecut, despre teroarea de stat practicată de regimul comunist în toate ţările unde a fost instaurat cu forţa tancurilor sovietice, nu este, totuşi, egal celui care se duce la mormântul dictatorului şi plânge şi vociferează împotriva capitalismului putred, aşa cum a învăţat el cu puţina-i minte, dar nici departe de acesta nu este. Dacă nu mă simt deloc solidar cu acei indivizi pe care-i văd cel puţin o dată pe an filmaţi de vreo televiziune în Cimitirul Ghencea, din păcate şi cu neplăcere trebuie să observ că nici departe de ei nu sunt, având, în fond, şi ei şi eu, acelaşi subiect, fie şi considerat de pe versanţi diferiţi.





În fond, regimul comunist a trântit uşa la plecare ceva mai tare decât Vîşinski la Palatul Regal, în 1945, când venise să-i  impună Regelui Mihai un guvern supus Moscovei. Metafora trântitului uşii s-a folosit şi în legătură cu Hitler şi într-adevăr şi uşa aia mai răsună astăzi încă în lumea de după al Doilea Război Mondial. Aşa cum răsună şi uşa trântită de Stalin şi de regimul lui, cu urmări atât materiale, vezi situaţia Basarabiei, fragmentată în aşa fel încât să nu mai poată fi vreodată reconstituită, cât şi teoretice, cu tot ce susţin tinerii intelectuali de stânga din Vest, dar şi de pe-aici de pe la noi. Şi chiar dacă îmi place să cred că la mine educaţia politică a comuniştilor n-a prins, ceva-ceva tot s-a legat de mintea mea. Şi anume această preocupare pentru literatura despre comunism, despre tiranii săi, despre felul cum a fost el teoretizat şi apoi pus în practică, ocupându-mi mult timp şi cine ştie câte miliarde de neuroni, care ar fi putut fi folosiţi pentru cauze mai bune. Aşa cum mi s-a întâmplat cândva, prin 2000 când, aflându-ne la Smolnîi împreună cu o mulţime de scriitori europeni din Vest, după ce o bătrână admiratoare a lui Lenin ne-a prezentat camera unde a locuit el acolo, neomiţând-o pe tovarăşa sa de viaţă Krupskaia, un portughez nutrit la alte zone ale culturii ne-a întrebat intrigat pe noi, românii: cine a fost femeia asta şi ce căuta ea acolo? O clipă mi s-a părut că e un ignorant, după care mi-am dat seama că a şti despre aceste personaje de domeniul iadului este, în fond, o formă de ignoranţă, pentru că aceste informaţii au ocupat locul unor teorii mai necesare spiritului omenesc şi mai apropiate de adevăr. Am fost îndopaţi cu toate aceste personaje odioase, de la Lenin şi ţiitoarea lui la Stalin şi uneltele lui, în loc să ne informăm şi să ne gândim la lucruri mai apropiate de calitatea umană, cum ar fi filozofia adevărată, nu cea marxist-leninistă, sau la istoria nefalsificată a lumii, ca să rămân doar la acestea două.





Am sperat, atunci, în decembrie 1989, că voi fi liber şi iată că nu pot fi liber nici măcar acum, după 24 de ani, pentru că agenda mea a rămas aceeaşi, impusă de mult, când învăţam adevărul pe dos. E drept, e mare diferenţa între adevărul mincinos pe care ni-l impunea învăţământul politic şi adevărul liber pe care-l găsim azi despre aceleaşi fenomene, dar de rămas am rămas tot acolo, captiv