Brexit, în minutele de prelungire

Urgenţele politice ale acestui început de an vor fi tot mai numeroase şi destul de dramatice, dacă ne gândim la efectele globale ale pandemiei, dar şi la alte aspecte ale peisajului politic, începând cu preluarea mandatului noii administraţii la Casa Albă, crizele din Orientul Mijlociu (incluzând şi problema iraniană), rivalităţile hegemonice dintre SUA şi China, protagonismul adesea agresiv al Rusiei şi Turciei pe diverse teatre conflictuale, sau eforturile de reconstrucţie ale Uniunii Europene, agravate de ieşirea Marii Britanii. Rezultatul alegerilor americane va avea impactul cel mai mare în acest tablou, mai ales că fostul preşedinte Donald Trump, a împins scena politică într-un fel de „montagne russe”, declanşând un maraton de investigaţii şi procese prin care să dovedească faptul că alegerile au fost fraudate. Adepţii fostului preşedinte încă mai sperau că vor avea câştig de cauză înainte de 20 ianuarie, când noua administraţie condusă de Joe Biden se va fi instalat la Casa Albă. Sigur este însă că America va rămâne cu multe probleme de rezolvat, va fi profund divizată şi va avea nevoie de un lung proces de reconciliere.

În schimb, dincoace de Atlantic, s-a reuşit să se finalizeze, în minutele de prelungire, cu o expresie fotbalistică, realizarea unui acord pentru ieşirea ordonată a Marii Britanii din UE (faimosul Brexit), un eveniment politic aşteptat cu încordare nu numai la Londra şi Bruxelles, ci şi pe alte meridiane. Reverberaţiile sale afectează întregul eşafodaj al Uniunii Europene, pe cele 27 de state membre, dar contează şi pentru noile echilibre globale atât în plan comercial, cât şi politic, social, ba chiar strategic. Majoritatea analiştilor independenţi afirmă că, obţinut in extremis, acordul va avea consecinţe mai serioase mai ales asupra Marii Britanii. Până la data de 20 de decembrie 2020 ar fi trebuit să se finalizeze negocierile dintre echipa desemnată de Bruxelles şi cea reprezentând guvernul de la Londra privind condiţiile compromisului. Un divorţ provocat ca urmare a referendumului hazardat şi nefericit din iunie 2016, cu scopul de a determina dacă britanicii vor sau nu să rămână în UE. Au urmat diverse faze ale unui proces care a ajuns să semene cu alunecarea pe un tobogan, în care obstinaţia autorităţilor britanice a dat, doar din când în când, semne că ar accepta şi alternative După mai multe crize guvernamentale, echivocurile au fost risipite, iar de când cabinetul actual este condus de premierul Boris Johnson, opţiunea separării de facto de UE a devenit limpede.

Negocierile s-au dovedit un adevărat calvar atât pentru Bruxelles, cât şi pentru Londra, fiind nevoie de un adevărat contorsionism diplomatic în care s-au alternat perioadele de flexibilitate cu cele de intransigenţă pentru a se ajunge la ceea ce se crede a fi un acord amiabil şi acceptabil. A fost un balet politic dificil pentru apărarea unor principii şi rigori care să permită menţinerea unor punţi viabile între doi viitori parteneri, cu potenţial deloc neglijabil. Când premierul Johnson s-a baricadat în tranşeele unor poziţii rigide ameninţând cu „no deal”, adică retragere fără acord, Comisia Europeană nu s-a lăsat intimidată şi a reamintit că, fără respectarea acelor principii deja acceptate, nu va face concesii. Premierul britanic a avut şi momente în care părea că s-a repliat, dar spre final a ales o poziţie intransigentă, dar abilă. Astfel, înainte de ultima reuniune la nivel înalt a UE a dorit să vorbească separat cu preşedintele Franţei, Emmanuel Macron şi cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei, încercând să creeze o breşă favorabilă, manevră care a fost dejucată. Dacă aceste detalii fac doar deliciul unor comentarii savuroase, care este realitatea faptelor?

La 20 decembrie, negocierile pentru un post-Brexit „acceptabil” ar fi trebuit să se încheie, dar negociatorii au anunţat un fiasco. Dosarul foarte stufos al înţelegerii era convenit în proporţii covârşitoare, dar trebuiau înlăturate ultimele mici obstacole. S-a admis ca discuţiile să continue totuşi pentru căutarea unei ultime ieşiri din impas, principalul dezacord fiind legat de fixarea cotelor de pescuit ale UE în apele britanice. În cele din urmă s-a evitat căderea în prăpastia neconvenabilă niciuneia dintre părţi şi ceea ce părea imposibil s-a întâmplat. Punţile nu au fost complet retezate şi soluţia ultimei şanse a reuşit. Despre Boris Johnson un psiholog american spunea: „Omul care nu dispune decât de un ciocan, crede că toate problemele sunt nişte cuie”, sugerând înverşunarea acestuia de a-şi continua cu orice preţ parcursul spre o ţintă fixă. Ceea ce l-a convins însă în ultimul moment să întrezărească spectrul unor urmări dezastruoase a fost decizia, nu tocmai inocentă, luată de Franţa chiar imediat după 20 decembrie de a bloca comunicarea vitală de bunuri şi persoane peste şi prin Canalul Mânecii, datorită descoperii unei variante de coronavirus în Marea Britanie. Haosul şi tensiunile create au constituit imaginea elocventă şi pragul psihologic determinant pentru ca ieşirea dezordonată să devină la Londra intolerabilă. Anunţul acordului a fost salutat de ambele părţi. Premierul britanic şi-a chemat membrii cabinetului să-l ajute „să vândă” informaţia pentru consumul intern şi a folosit un ton victorios, dar nu triumfător. Ursula von der Leyen, preşedintele Comisiei Europene a afirmat că acordul este unul corect şi echilibrat, va proteja interesele europene şi va oferi predictibilitate noului parteneriat cu Marea Britanie.

În penultima zi a anului, documentul de aproape 1300 de pagini, a fost semnat la Bruxelles de liderii UE şi la Londra de premierul Johnson. Totodată, în Parlamentul britanic a fost ratificat, nu însă fără critici şi reticenţe din aproape toate taberele. Reprezentanţii Scoţiei, ameninţând iarăşi cu ieşirea din Regatul Unit, au fost cei mai severi. „E un dezastru. Asta înseamnă că UK este tot mai izolată în vreme de pandemie... Un act de vandalism economic”, a spus Ian Blackford, unul dintre ei. Astfel că la 1 ianuarie s-a marcat oficial ieşirea Marii Britanii din uniunea vamală şi piaţa unică europeană, punându-se capăt unei „căsătorii din interes” de 47 de ani, pentru a se institui noi „relaţii speciale”, cu garanţii. Urmează o perioadă provizorie de două luni de aplicare a acordului, timp în care atât Parlamentul European, cât şi parlamentele celor 27 state urmează să-l ratifice.

Analizele post-Brexit indică şi multe note de scepticism. Pentru UE, plecarea unui membru important înseamnă o slăbire a ponderii sale nu doar economice, ci şi politice. În plus, există pericolul unei contagiuni mai ales pentru unele state cu conduceri considerate iliberale. Totuşi, negocierile pentru acest dosar au relevat o remarcabilă unitate a statelor membre. Guvernul de la Londra a acceptat deja că, în anumite aspecte, acordul nu este perfect, de exemplu în privinţa sectorului serviciilor financiare şi al serviciilor, în general. Programele de burse Erasmus nu vor mai funcţiona, urmând să fie înlocuite cu un sistem care ar putea afecta deopotrivă ambele părţi. Ameninţările de independenţă ale Scoţiei, nemulţumirile Irlandei de Nord, frustrările unor sectoare economice reprezintă potenţiale dureri de cap.

Lăsând la o parte detaliile tehnice ale înţelegerii, întrebarea care stăruie este de ce clasa politică britanică, în primul rând, dar şi o parte importantă a societăţii britanice au dorit Brexit? Răspunsul nu poate fi univoc. Dacă declanşarea referendumului a fost o miză eşuată, cramponarea ulterioară a clasei politice pe această poziţie li s-a părut multora inexplicabilă. S-a vorbit despre mentalitatea unui „excepţionalism britanic”, de narativul „redobândirii suveranităţii” sau despre incomoditatea rămânerii acestui stat, fost mare imperiu, în postura de membru al unui club pe care trebuia să-l respecte. Dar au fost şi calcule pragmatice. De pildă, s-a vorbit de posibilitatea unui acord bilateral avantajos cu SUA, dar, ulterior, Donald Trump nu s-a arătat dispus la concesii. Dar şi de un sistem de înţelegeri bilaterale ce ar putea să compenseze sau chiar să anuleze pierderile divorţului. S-a vorbit prea puţin de avantajele schimburilor robuste cu cel mare actor comercial al lumii, Uniunea Europeană, care, în plus, este vecinul şi aliatul său în NATO şi cu care împărtăşeşte o istorie comună. A fost un acord de tipul „win-win” sau va urma perioada numărării cioburilor? Pariul rămâne deschis. Un ziarist britanic folosea o expresie de argou studenţesc pentru a descrie situaţia: „Toată lumea mulţumită şi cu lacrimi pe obraji”.

Ştefan Nicolae