Bărbatul care la Auschwitz a fost glasul Domnului

La comemorarea morţii părintelui Kolbe în lagărul de exterminare, ne întrebăm ce însemnătate are martiriul său şi de ce l-a acceptat? Secretul martiriului părintelui Kolbe a fost acela că ales să fie la fel cu Sfântul Anton de Padova. Iar dacă Sfântul Anton l-ar întâlni astăzi, i-ar spune...


 


Ce-l aseamănă pe Sfântul Anton cu părintele Maximilian Kolbe, doi fraţi sfinţi, ce-au trăit la şapte secole depărtare? Întrebarea e aproape firească de vreme ce comemorăm anual moartea fratelui polonez la Auschwitz, petrecută la 14 august 1941. Îi aseamănă rasa călugărească, cu siguranţă, destinul sfinţeniei, însă mai mult decât atât îi aseamănă dorinţa de mărturisire a credinţei până la sacrificiul suprem. Dacă Sfântul Anton s-ar întoarce, cred că s-ar duce cu braţele deschise spre părintele Kolbe şi i-ar spune: „Frate, tu ai făcut ca visul meu să devină realitate”. De altfel, visul tânărului Anton era acela de a muri martir, întrucât fusese copleşit în tinereţe de martiriul primilor franciscani în Maroc. Apoi, în ciuda tuturor strădaniilor sale, drumul lui a luat o altă întorsătură. Dar acea dorinţă i-a rămas în inimă. La o depărtare de şapte secole, confratele său Maximilian venea la Padova să-şi pună mâna pe marmura cenuşie a mormântului său, ca să-i ceară, în rugăciune, mijlocirea. Nu avea să ştie că e ales să primească darul martiriului, ca să împlinească visul Sfântului Anton.





E o expresie a sfântului Maximilian din 1939, o expresie ce avea să caracterizeze alegerile sale viitoare: „Să suferi, să munceşti şi să mori ca un cavaler al Neprihănitei, nu de o moarte obişnuită, dar vărsându-ţi propriul sânge, până la ultima picătură, ca victoria ei să vină degrabă în întreaga lume. Iar eu nu cunosc ceva mai sublim”. Acel vis avea să se împlinească la 12:52 pe data de 14 august 1941, în lagărul de exterminare de la Auschwitz. După două săptămâni de suferinţă cumplită. În acea zi nu trebuia să moară el, ci un sergent polonez de 41 de ani, Francisc Gajowniczek. Strigătul său plin de durere, având pe buze numele copiilor săi şi al soţiei, l-a făcut pe părintele Kolbe să înţeleagă că i-a sosit „ceasul gloriei”. S-a oferit în locul său, sfidându-l pe Karl Fritsch, ferocele vicecomandant al lagărului, făcând un gest nemaiîntâlnit şi nici îngăduit în vreun lagăr nazist: să moară pentru ca altcineva să trăiască. L-am intervievat pe Francisc Gajowniczek pe 25 octombrie 1981, ca să-mi povestească adevărul celor petrecute: „În grupul meu, al 14-lea, la sfârşitul lunii mai 1941, a sosit un convoi de la Varşovia, printre ei se afla şi părintele Kolbe. S-a prezentat de îndată ca frate franciscan minor conventual. A fost o bucurie mare pentru mine, întrucât citeam periodicul „Cavalerul Neprihănitei”, la care familia mea era abonată, şi care periodic era tipărit de câţiva fraţi la Niepokalanow, un oraş întemeiat de chiar părintele Kolbe”. Pentru deţinuţi el era o rază de speranţă. „Ne îndemna să nu ne pierdem cumpătul. Ne spunea că războiul avea să se termine cât de curând. În fiecare seară ne aduna şi ne vorbea, dându-ne astfel puterea să rezistăm. Asculta mărturisirile noastre şi era dispus să-şi împartă chiar şi bucăţica de pâine”. Pentru asta era foarte cunoscut în tot lagărul. La sfârşitul lui iulie, ieşind din Auschwitz pentru muncă, unul dintre deţinuţii grupului 14 fugise. La apelul de seară, soldaţii s-au pus de acord: «Vom sta în picioare în curte, până va fi găsit cel dispărut. Dar văzând că trece prea mult timp şi cel dispărut nu mai e de găsit, şefii au trecut la represalii: zece persoane vor trebui să moară de foame şi sete în bunker pentru a împiedica astfel orice tentativă de evadare. Karl Fritsch începuse deja să aleagă dintre deţinuţi. Trecea aproape de rânduri şi făcea un semn cu mâna. În sfârşit, ajunsese şi la rândul meu şi-mi făcuse semn cu mâna. M-au luat atunci şi m-au pus lângă ceilalţi nouă, deja selectaţi. În acea clipă de disperare am strigat: „Elena, sărmana mea soţie, copiii mei, nu vă voi mai vedea niciodată”. Dar de îndată am realizat că un deţinut ieşise din rând: era părintele Kolbe. Se opri în faţa lui Fritsch, care dădea semne că vrea să-şi scoată imediat pistolul şi să-l împuşte, aşa cum prevedea regulamentul. Îl întrebă: „Ce vrea porcul ăsta de polonez?”. Iar părintele Kolbe îi răspunse: „Vreau să-i iau locul unuia dintre deţinuţi, al aceluia cu soţie şi copii, eu sunt singur”. „Cine eşti?”, îl întrebă sfidător vicecomandantul şi cu pistolul îndreptat spre el: „Sunt un preot catolic”, veni răspunsul părintelui Kolbe». Paznicii lagărului începuseră deja să chicotească. Însă Fritsch, curios, încuviinţă, fără să-şi dea seama, chiar el care ucidea zilnic zeci de oameni, de înfrângerea primită. „Când părintele Kolbe s-a apropiat de mine, ca să-mi ia locul (nu puteam să-i vorbesc), ne-am privit adânc în ochi, iar eu am văzut atunci fericirea biruinţei”. Apoi i-au dus pe cei zece în corpul treisprezece, iar mai târziu în unsprezece. „Ştiu că deţinuţii, dezbrăcaţi în bunker, doar cu o găleată pentru nevoile lor, se rugau şi cântau îndrumaţi de părintele Kolbe. Noi cei de afară auzeam cum vocea lor scădea pe zi ce trece”. Părintele Kolbe a murit ultimul dintre toţi. În  ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, pe 14 august, a fost omorât cu o injecţie de acid fenic, aşa cum mărturiseşte un deţinut ce era translator în bunkerul morţii. „Sunt foarte fericit că sacrificiul părintelui Kolbe nu a fost în zadar şi că am putut participa, în 1971, la beatificarea sa”. Francisc Gajowniczek a murit la 94 de ani, pe 13 martie 1995. A fost înmormântat în cimitirul din Niepokalanow lângă părintele Alfonso Kolbe, fratele părintelui Maximilian. Privind la martiriul părintelui Maximilian din perspectiva sfântului Anton, acum e mai uşor de înţeles firul roşu care îi uneşte la depărtare de atâtea secole: înflăcărarea misionară, trebuinţa mărturiei, coerenţa, cu preţul oricărui sacrificiu. „Vreau să fiu cenuşă – scria părintele Kolbe – ca să umblu ca vântul şi să ajung în orice colţ al lumii pentru a vesti Evanghelia”. De data aceasta Anton, marele predicator, l-a precedat pe străzile lumii arătând calea, vestind Evanghelia, prin cuvinte şi fapte, isprăvindu-se în misiunea sa, ajungând cenuşă ce face rodnic pământul. Diferit şi totuşi asemănător, Maximilian şi Anton au întrupat în lume două feluri irepetabile ale Duhului. Îmi face plăcere să mă gândesc, de fiecare dată când se comemorează jertfa părintelui Kolbe, că Anton s-a rugat în acea zi de 14 august, în celula cu numărul 18 de la Auschwitz.