Bal în Noaptea de Înviere

Primesc emailuri care mă anunţă despre tot felul de evenimente, cum se numeşte azi orice flecuşteţ care mimează cultura. Lansări de cărţi publicate pe cont propriu, fără nici o garanţie estetică, la edituri ale unor oameni care urmăresc numai profitul, concerte rock sau spectacole de teatru independent. Am rămas cu adresa înfiptă pe la toţi de când lucram la ziar şi ăştia sperau să le dau măcar un mic anunţ în pagina de cultură. Azi, e adevărat, pagina pretinsă de cultură se umple de asemenea non-evenimente care se împopoţonează cu titlul de… dimpotrivă. Înţeleg, toată lumea vrea să mănânce o pâine şi cum unii nu se pricep la nimic, se năpustesc asupra zonei culturale, care li se pare mai permeabilă la impostură. şi de când cu libertatea fără frontiere, chiar şi este. Am aflat că o să fie aşa, dar am uitat pe loc, demult, în 1976, când am scăpat la Bienala de poezie de la Knokke-Heist, pe marginea Mării Nordului, în Belgia. În cazinoul luxos din localitate se petreceau toate evenimentele. Sala mare, de la parter, de unde se urca în cele de jocuri, avea două scări largi, pe una urcau doamne şi domni eleganţi, ele eventual cu umerii goi, pe alta, dimpotrivă, se exprimau poeţii, mulţi stângişti, precum amicul meu de o clipă, Benoît Magnat, care voia să pună de  un comunism drept în Elveţia lui (dar, vorba bancului, ar fi fost păcat), se şi imagina şef de stat comunist, umblând prost îmbrăcat ca toată lumea, într-un jeep hodorogit ca toată lumea şi aşa mai departe. În zadar îi spuneam eu că modelul lui, Ceauşescu, umblă în Mercedes, păzit straşnic de poliţia politică, e proprietarul întregii ţări şi aşa mai departe, nu credea şi mai ales credea că el o să fie altfel. De altfel nici nu se revendica de la comunism, ci mărturisea franc că este anarhist. Dar nu despre el voiam să vă vorbesc.


Acolo, la lecturile spre care se uitau cu acea curiozitate pe care ne-o activăm numai prin grădinile zoologice domnii şi doamnele de pe cealaltă scară, care apăreau spre seară, citea cine voia şi cine se credea poet. Aşa, de pildă, a apărut şi o româncă fără nici un pic de talent, care a spus şi ea nu ştiu ce lozinci inverse celor din ţară şi alţi veleitari, prezenţi la prestigioasa manifestare din proprie iniţiativă şi pe propria cheltuială (pi conta lor). Şi când, la Bruxelles, l-am întrebat pe domnul care conducea bienala, poet şi comisar (adică ministru) al turismului în ţara sa, de ce lasă să se manifeste toţi aceşti non-poeţi, mi-a replicat, închizându-mi gura, că e o ţară liberă, unde fiecare are dreptul să se afirme, sau aşa ceva. Iar eu credeam că libertatea e altceva şi că în literatură şi în artă ea nu este infinită. Între timp, ajunsă şi pe la noi, libertatea s-a manifestat din plin, cu tone de volume, în special de versuri, fireşte scrise fără nici o urmă de talent, care invadează redacţiile şi înjosesc ideea de poezie, ideea de literatură. Ba, cu această libertate în frunte, persoane fără umbră de talent literar şi chiar de operă, se cocoaţă prin asociaţiile zise altădată de breaslă, înjosindu-le cu expresia lor funcţionărească şi cu impostura a cărei aură se răsfrânge asupra tuturor. Dar nici despre asta nu voiam să vă vorbesc.





 Cu vreo două săptămâni înainte de Paşti, am deschis din greşeală un email dintre cele despre care vă spuneam la început, ştersesem ceva deasupra şi s-a deschis acesta. De obicei nu mă uitam la anunţurile făcute de acele persoane sau organizaţii. Şi ce să vezi? Anunţul acesta m-a proiectat cu exact 53 de ani în urmă, când în noaptea de Înviere s-a organizat la liceul pe care-l terminasem cu un an înainte, dar nu reuşisem la facultate şi făceam o şcoală tehnică în oraşul meu, o „întrunire tovărăşească”. Aşa se chemau pe atunci petrecerile cu dans, balurile. Dacă nu era joia, care era, obligatoriu, joia tineretului, atunci se numea întrunire tovărăşească. Era clar scopul cu care se organiza un bal atât de lung, pentru că ţinea mult după miezul nopţii. Nu ascund faptul că, june şi prost, am fost şi eu la întrunirea aia tovărăşească. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri cum, după miezul nopţii, când au început să apară purtătorii de lumină luată de la biserică, s-a pus de închiderea petrecerii. Gata, nu mai era nevoie de ea, se terminase slujba la biserică, se termina şi slujba asta, inversă. Au trecut de atunci 53 de ani.


Or, să anunţi azi o petrecere sau un bal cu nu ştiu ce formaţie faimoasă între cei care habar nu au de adevărata valoare a muzicii, în noaptea de Înviere înseamnă, în fond, să recurgi la metoda activistului comunist lipsit de minte şi suflet, care voia să-i îndepărteze pe tineri de religie, care era, nu-i aşa, opiu pentru popor. (Aici, în apropiere mea, când scriu aceste rânduri, stă o carte admirabil intitulată, Opiul intelectualilor, de Raymond Aron, un filozof care nu s-a sfiit să întoarcă formula marxistă, opunându-i o alta: marxismul e opiul intelectualilor…) Sunt sigur că indivizii care organizează chestia asta habar nu au ce repetă, nu-i vorbă că nici nu se mai preocupă nimeni azi de ce a fost înaintea lor, riscând astfel, cum îi tot previn înţelepţii mai în vârstă, să tot repete, până ce o să li se pună, şi lor, hamul de gât. Pentru ce cântă ăştia, cunoscuţii ăştia în noaptea de Înviere? Ca să-i adune pe tinerii fără minte, cum eram şi eu atunci, de pe străzi, să nu mai vadă cumva luminile aprinse pe la biserici şi lumânările care pleacă de-acolo spre casele oamenilor şi să nu întrebe ce-o fi asta şi dacă nu cumva o fi ceva bun, care îţi poate salva sufletul. E drept, după slujba de Înviere, adică după partea ei publică, multă lume se duce repede acasă ca să se îmbuibe şi să-i tragă un guleai. Numai că ăştia, cei care mă anunţă pe mine, vor să se substituie slujbei de Înviere, exact ca ăia de acum 53 de ani, când eram tânăr şi nu înţelegeam mare lucru, deşi părinţii mei mă preveniseră că e vorba de o manipulare.


Ei nu-i spuneau aşa, dar erau revoltaţi de organizarea balului tocmai în noaptea aceea. Acum ei nu mai sunt, nici eu nu mai sunt atât de tembel ca atunci, şi iată că lucrurile se repetă şi încă foarte vesel şi dezinvolt. Nu sunt curios să văd cum se va manifesta şi cine se va manifesta la petrecerea anunţată de pe acum pentru noaptea de 19 aprilie, nu are nici o importanţă, important este că istoria se repetă, în ciuda celor care cred că nu. Iar dispariţia comunismului n-a făcut decât să-şi lase moştenire diversele-i instrumente în lumea care se crede liberă şi democrată. Ar mai fi şi altele, dar să nu le pomenim, deocamdată, decât pe acestea