Are limite războiul lui Putin?

Când au trecut deja peste opt săptămâni de la începutul invaziei îngrozitoare, neprovocate, împotriva Ucrainei, soldată deja cu mii de victime, toată lumea raţională se întreabă când se va termina această aventură sângeroasă a preşedintelui Vladimir Putin, considerată ca imposibilă în Europa secolului al XXI-lea? Odată cu retragerea forţelor ruse din zona de nord a Kievului, unde nu au reuşit să intre, fiind blocate de apărătorii ucraineni, dar mai cu seamă după scufundarea, din cauze încă neelucidate, a crucişătorului Moskva, nava-amiral rusească din Marea Neagră, a devenit clar că războiul a intrat într-o nouă fază, anunţată de altfel oficial de Kremlin în preziua atacului dezlănţuit în regiunea Donbas, exact înainte de sărbătorile pascale ortodoxe. Scopul acestei noi agresiuni este destul de simplu: Putin vrea să consolideze coridorul terestru din zona de est a Ucrainei, începând din nord, de la Harkov, să obţină controlul asupra întregii regiuni Donbas şi anihilarea oraşului Mariupol, deja ras de pe faţa pământului, deşi pungi de rezistenţă încă existau la momentul scrierii acestui articol. Apoi, odată anulat accesul ucrainean la porturile sale de la Marea Azov, ofensiva ar urma să înainteze spre sud-vest până la Odesa şi dincolo de acest oraş strategic, realizând şi legătura directă cu peninsula Crimeea, deja ocupată abuziv în 2014, şi stopând legăturile Ucrainei la Marea Neagră.

Cea dintâi concluzie după prima etapă este că Rusia nu şi-a atins prin mijloace militare obiectivele politice pe care şi le-a propus. S-a comentat mult despre erori grave în desfăşurarea operaţiunilor. De altfel, Putin a schimbat mai mulţi oficiali din conducerea armatei şi a serviciilor secrete. Soldaţii ruşi au lăsat în urmă un bilanţ insuportabil de orori, masacre, violuri. Localitatea Bucha, unde s-au produs grave crime de război împotriva civililor, a devenit emblematică pentru ceea ce se consideră a fi un genocid. Între timp au apărut şi alte dovezi de crime deliberate împotriva civililor, atacarea unor grădiniţe, spitale, dar şi deportări de persoane în Rusia etc. Pentru că ceea ce urmăreşte Putin, încălcând orice limite şi vrând să forţeze istoria, nu este „denazificarea” Ucrainei, marota pe care o serveşte propriului popor, deşi comportamentul nazist e al armatei ruse, ci diseminarea spaimei, a descurajării, iar ca punct final ştergerea identităţii naţionale a locuitorilor acestei ţări, anularea suveranităţii pe care oricum o neagă de mulţi ani. Bilanţul de până acum al invaziei este cumplit: mii de ucraineni ucişi sau răniţi, peste şase milioane de refugiaţi în străinătate şi alte câteva milioane strămutaţi în regiuni mai sigure ale ţării. Pentru Putin nu contează probabil faptul că în armata rusă au murit mii de soldaţi, că s-a pierdut o mare cantitate de tehnică de luptă, că au trebuit să se replieze de la planul iniţial, care prevedea o acţiune militară asimetrică, un război fulger şi o primire binevoitoare din partea ucrainenilor, care i-ar fi primit ca „eliberatori”. După cum liderii de la Moscova încearcă să transmită ideea că sancţiunile tot mai severe ale Occidentului nu-i afectează atât de mult, deşi măsurile adoptate în sistemul bancar rusesc, introducerea de restricţii economice severe, în afara celor politice, dovedesc contrariul. Sunt realităţi pe care Kremlinul le neagă cu aceeaşi dezinvoltură cu care a revărsat permanent minciuni, încât este mai bine să crezi exact contrariul a ceea ce anunţă oficialităţile. La ce a folosit până acum acest război, care a distrus economia şi imaginea Rusiei, dincolo de vieţile omeneşti şi pierderile materiale directe?

Ucraina, în schimb, prin eroismul armatei şi al simplilor cetăţeni, a suscitat admiraţia întregii lumi. Solidaritatea spontană a oamenilor şi autorităţilor din ţările în care au ajuns refugiaţi, sprijinul concret în domeniul politic prin menţinerea unui dialog intens, permanent al preşedintelui Volodimir Zelenski cu liderii lumii şi ajutorul militar primit sub formă de tehnică de luptă sau informaţii din partea statelor NATO, şi nu numai, au arătat că, în loc să deznaţionalizeze Ucraina, ruşii au obţinut ceea ce nu voiau: consolidarea conştiinţei propriei identităţi şi ratificarea internaţională a acestei ţări, inclusiv prin invitarea ei la demararea procesului de aderare la Uniunea Europeană.

Putin, analizat în cancelariile lumii ca un caz de patologie a puterii, dă semne că nu se va opri până la atingerea scopului său final, care este slăbirea Occidentului şi impunerea Rusiei ca mare putere globală. După 22 de ani de când se află la Kremlin, perioadă în care a profitat şi de slăbiciunile sau complicitatea Occidentului, el arată că nu este, de fapt, un nebun dezordonat, ci este genul de personaj obsedat de o mistică a agresivităţii şi de rolul său mesianic, pe care încearcă să-l transmită şi propriului popor. „Istoria Rusiei are o regulă simplă: sfera de influenţă a Moscovei se termină acolo unde s-a oprit ultima dată”, spunea Irena Grudzinska, politolog polonez. Însă, de la declanşarea „operaţiunii militare speciale” (sintagmă obligatorie în Rusia), lucrurile nu au funcţionat după planurile Moscovei. NATO s-a reinventat, îşi manifestă coeziunea şi solidaritatea cu membrii săi, statele din flancul estic şi-au întărit postura defensivă, Finlanda şi Suedia, ţări neutre, studiază posibilitatea de a deveni membre ale Alianţei Atlantice, iar solidaritatea transatlantică a crescut, având în SUA un protagonist determinat. Pe plan internaţional, Rusia este şi mai izolată, fapt dovedit prin votul majoritar al statelor în Adunarea Generală a ONU când s-a hotărât suspendarea sa din Consiliul Drepturilor Omului. Cultivând însă mitul „Rusiei mari” în rândul propriei populaţii şi pedalând pe ideea victimizării în competiţia cu Occidentul, conducerea de la Kremlin are deocamdată sprijinul unei părţi importante a poporului rus. Profită probabil şi de faptul că, aşa cum afirmă mulţi analişti, Occidentul nu se manifestă mai hotărât în ceea ce priveşte sancţiunile. Se crede că renunţarea totală la gazul şi petrolul rusesc, ca şi la alte resurse de materii prime din Rusia ar putea determina o slăbire dramatică a potenţialului militar al Moscovei.

Putin a pierdut, de fapt, războiul pe care şi-l imaginase, adică ocuparea totală a Ucrainei, iar acum el trebuie să salveze aparenţele. Deocamdată, vrea să obţină măcar un succes parţial, înainte de a accepta condiţiile unui acord. Şi pentru atingerea acestui scop a fost evocată inclusiv posibilitatea folosirii unor arme nucleare tactice, ipoteză care rămâne pe masa de lucru a strategilor occidentali.

Cert este că nicio parte nu-şi permite înfrângerea în acest război. De fapt, abia acum Rusia pierde definitiv Ucraina. Întărită chiar de succesul rezistenţei cetăţenilor săi, militari sau civili, Ucraina, care are o miză existenţială, nu va accepta cedarea de noi teritorii. A câştigat deja în plan identitar şi de coeziune naţională, şi-a dobândit dreptul la existenţă autonomă. Acum ar putea rezista mult într-un război de uzură, dar nu va fi capabilă de o contraofensivă care să împingă armata rusă în afara propriului teritoriu. Iar ruşii se pot oricând regrupa pentru a porni o nouă invazie. Pentru Occident, câştigarea păcii tuturor este la fel, dacă nu chiar mai importantă decât câştigarea războiului de către Ucraina. Niciunul dintre protagonişti nu va admite că a pierdut. Dar ce se ştie sigur este că, pe termen mediu şi lung, Rusia a fost deja înfrântă, întrucât va deveni nefrecventabilă în raporturile internaţionale, o să rămână mult timp slăbită de criza economică în care a intrat, s-a dovedit incapabilă în multe acţiuni pe plan militar, destrămând mitul invincibilităţii pe care îl promova, va fi blamată şi ar putea fi judecată pentru crimele şi atrocităţile comise. Deocamdată însă semnele că s-ar putea ajunge repede la un acord de pace sau cu garanţii internaţionale sunt minime, aşa că războiul va continua probabil pentru multă vreme, fără un final previzibil. Indiferent de deznodământ, după război va deveni necesară o nouă ordine mondială.