Apolo

Împlinirea poruncii lui Isus de a ne iubi aşa cum el ne-a iubit pe noi (cf. In 13,34) este posibilă doar din postura de slujitori. Mântuirea, rezultatul concret al iubirii lui Isus, decurge tocmai din asumarea misiunii sale de slujitor (cf. Mc 10,45). Slujirea, aşadar, nu e o simplă obligaţie a creştinului chemat să-l urmeze şi să-l imite pe Isus, ci trebuie să caracterizeze mărturia creştină în ansamblul ei, fie că se referă la apostolatul carităţii sau al predicării.

Sfântul Paul subliniază această responsabilitate înrădăcinată în întruparea lui Isus (cf. Ef 2,7), făcând referire la unul dintre colaboratorii săi, Apolo. Sfântul Luca îl caracterizează ca un „iudeu, originar din Alexandria, bun orator şi cunoscător al Scripturii”, o combinaţie de calităţi probabil mai mult râvnite decât întâlnite la cineva care face din mărturisirea evangheliei preocuparea fundamentală a vieţii sale. Sfântul Paul însuşi nu-şi justifică vocaţia predicării prin „măiestria cuvântului sau prin înţelepciune”, nici prin „discursuri convingătoare ale înţelepciunii”, ci „în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte” (1Cor 2,2-4). De aceea, apostolul Paul l-a avut, cel puţin la început, pe Barnaba ca purtător de cuvânt (cf. Fap 14,2).

Deşi eficacitatea mărturiei despre Cristos depinde, în primul rând, de coerenţa dintre evanghelia mărturisită şi viaţa concretă, apostolul Paul apreciază calităţile oratorice şi intelectuale ale lui Apolo. El moştenea bogăţia religioasă şi culturală a locului în care s-a născut, Alexandria Egiptului. Oraşul, al doilea ca mărime din Imperiul Roman, faimos pentru biblioteca sa impresionantă, adăpostea o mare comunitate iudaică. Aici a fost tradusă în greceşte Biblia Ebraică şi tot aici a trăit Filon, celebrul filozof şi mistic, care a interpretat Scripturile ebraice în mod alegoric. Nu este exclus ca Apolo să fi fost influenţat de stilul său.

Nu ştim în ce împrejurări Apolo a cunoscut credinţa în Isus. Luca spune că el „cunoscuse numai botezul lui Ioan”, dar cu toate acestea, „vorbea cu duh înflăcărat şi fără greşeală cele despre Isus” (Fap 18,25). Îl întâlnim ca predicator mai întâi la Efes, unde Paul fondase o comunitate creştină, în care a rămas circa trei ani (54-57), mai mult decât în oricare altă parte. Bogata sa cultură nu au „stins” în Apolo umilinţa şi dorinţa de a persevera în credinţă. La Efes îi cunoaşte pe Aquila şi Priscila, responsabilii comunităţii creştine, de care se lasă călăuzit în cunoaşterea deplină a lui Isus.

Cu recomandarea creştinilor din Efes, Apolo îşi continuă misiunea la Corint, dar, paradoxal, popularitatea şi succesul său fac să crească diviziunile din această comunitate. Sfântul Paul condamnă cu fermitate aceste neînţelegeri (cf. 1Cor 1,12; 3,4-6), dar nu şi pe Apolo, pe care îl preţuieşte ca „slujitor” al lui Cristos, ca şi el. Dacă ar fi fost vina lui Apolo, dacă ar fi fost un „fals apostol”, ştim că Paul nu se dădea înapoi de a arăta şi îndrepta greşeala, cum s-a întâmplat în confruntarea cu apostolul Petru (cf. Gal 2,11-14). Dimpotrivă, îi recunoaşte meritul de „a fi udat” (1Cor 3,8), de a fi continuat îngrijirea credinţei corintenilor, în ciuda opoziţiei acerbe a iudeilor, cărora Apolo le face faţă cu curaj.

Pentru că nu doreşte să întreţină disputele şi nici să se justifice, el părăseşte Corintul şi se întoarce la Efes, unde este posibil ca el însuşi să-i fi semnalat lui Paul problemele de acolo. Deşi Paul îi cere să se întoarcă la Corint, Apolo declină pentru moment îndemnul său (cf. 1Cor 16,12). Sfântul Ieronim spune că el ar fi mers în Creta, iar apoi ar fi revenit la Corint. Exemplul lui Apolo continuă să fie o mărturie că, numai în măsura în care suntem cu adevărat slujitori, Dumnezeu transformă atât calităţile, cât şi slăbiciunile noastre în atuuri care contribuie la edificarea credinţei Bisericii.