Antonius

Vă invit să ne întoarcem în timp, în primăvara acelui an, 1221, pe ţărmul Mării Mediterane din Sicilia, acolo unde, un tânăr de doar 26 de ani, în urmă unui naufragiu, a fost găsit în agonie de localnicii din Capo Milazzo. Anunţaţi, fraţii din Messina au venit imediat pentru a-l îngriji pe tânărul frate portughez, care abia reuşise să-şi pronunţe numele luat de curând: Antonius. Deşi gândul misiunii neîmplinite în Maroc încă îi mai tulbura mintea şi inima, fraţii binevoitori i-au redat speranţa şi i-au readus liniştea. Spre deosebire de Iona, profetul rebel ce fugea de voinţa Domnului de a predica ninivitenilor pedeapsa divină, dacă nu se convertesc, Antonius era înflăcărat de dorinţa de a-l anunţa pe Cristos celor care trăiau departe de el.

Au trecut 800 de ani de atunci, iar memoria lui este încă atât de vie. Rectorul bazilicii, părintele Oliviero Svanera, însoţit de un grup de fraţi, s-a reîntors la Capo Milazzo, pentru a comemora sosirea neaşteptată a sfântului Anton în Italia, pe ţărmurile din Sicilia. Pentru familia noastră franciscană, acestea sunt evenimente semnificative. Traseul sfântului Anton va fi refăcut şi de un grup de pelerini care vor porni, pe jos, din locul în care a naufragiat sfântul nostru, din Sicilia, trecând prin Assisi, Montepaolo sau Forli, pentru a ajunge apoi la Padova. Tot 800 de ani au trecut de la o întâlnire de neuitat: la Capitulul de la Assisi, Francisc îl întâmpină pe Antonius, naufragiatul portughez, pierdut în mulţimea fraţilor, adunaţi de Rusalii, la 30 mai 1221, pentru reorganizarea misiunii de evanghelizare. Francisc înfiinţase un Ordin religios, recunoscut de Sfântul Părinte, şi trăia în faimă de sfinţenie. Antonius doar păstra tainic în inima lui acest ideal, fiind disponibil să se supună, în ascultare, în faţa Sărăcuţului din Assisi, pentru care nutrea o sinceră admiraţie şi despre care auzise atât de multe lucruri frumoase. Din ascultare, acceptă să meargă în conventul de la Montepaolo, acolo unde se va dedica muncilor umile, studiului, rugăciunii şi contemplaţiei.

S-a exercitat în trăirea virtuţilor şi a devenit un sfânt atât de iubit, admirat şi căutat. Îl cinstesc copii şi bătrâni, tineri şi adulţi, săraci şi bogaţi, creştini şi necreştini. Toţi se încred în mijlocirea lui puternică şi îi aduc cuvenita mulţumire. Apare, inevitabil, întrebarea: „De ce la tine, Anton?”. Acesta este, de altminteri, şi titlul unei cărţi aparţinând părintelui David Turoldo. „De ce atâta lume te caută, de ce toţi doresc să te vadă, să te audă, să te asculte?” erau întrebările pe care şi fratele Masseo i le adresa sfântului Francisc. „De ce, chiar şi astăzi, vin pelerinii să-ţi adreseze grijile, încercările, tulburările şi suferinţele vieţii? Cine eşti tu, sfinte Anton? Care e misterul vieţii tale?”. În cuvintele unui biograf al sfântului, aflăm un răspuns simplu: „S-a dăruit altora, făcând întotdeauna voinţa lui Dumnezeu. Era întotdeauna în favoarea săracilor şi a celor oropsiţi, împotriva celor mândri şi a cămătarilor, în apărarea adevărului şi împotriva aberaţiilor ereziilor din timpul său, venea în ajutorul celor bine intenţionaţi, prin predicarea evangheliei şi sacramentul Reconcilierii”.

Noi, care am început să-i cunoaştem viaţa, nu avem niciun dubiu: Antonius devenise un adevărat maestru de sfinţenie. Tradiţia, dar şi unele scrieri biografice, ne transmit că, în timp ce predica prin Padova, mulţi ascultători, înconjurându-l, nu se puteau abţine de a-i rupe, pe ascuns, mici bucăţi din tunica sa, pentru a le păstra ca pe nişte relicve preţioase. Împărtăşind şi noi, dragi cititori, idealul de sfinţenie ce i-a caracterizat pe aceşti doi mari sfinţi medievali, le cerem să ne obţină licăriri de har de la tronul dumnezeiesc, pentru a ne putea bucura împreună, atunci când Dumnezeu va binevoi, de gloria cerească.

Pace şi bine!