Ai auzit…?

„Minţile luminate discută idei, minţile mediocre discută evenimente, iar minţile mici discută oamenii”. Ştim cu toţii ce este. Cancer curat, ascuns şi teribil, care te macină încet, dar sigur. Păcat că, deşi este tratabil, nu prea ne înghesuim să cerem şi să luăm pastila, pentru că, evident, noi ştim.

Sunt sigur că mulţi dintre noi s-au întrebat de unde vine această boală, ce ar putea să facă să scape de ea şi cum i-ar putea ajuta pe familiari şi prieteni să scape de ea. Dar gândul pios nu ajunge, pentru că întrebarea, chiar dacă nu tot timpul, are nevoie şi de răspunsuri şi de soluţii.

Iată atunci un răspuns, la prima întrebare, venit de la o doamnă faimoasă, primă doamnă a Americii, în calitate de soţie a lui Franklin Roosevelt, şi anume Eleanor Roosevelt. Ea este cea care ar fi rostit cugetarea de mai sus. Citind-o, am putea spune repede că boala asta îi atacă mai ales pe oamenii simpli, dar nu este deloc aşa, căci simplitatea nu este contrariul înţelepciunii. Minţile luminate există în orice strat al societăţii, iar simplitatea este tocmai caracteristica lor şi nu ceea ce înţelegem noi, de obicei, atunci când rostim cuvântul „simplu”/„simplitatea”, ca atribut al celor lipsiţi de şcoală sau, mai scurt spus, al idioţilor. Astfel, putem găsi minţi luminate, dar şi întunecate în orice casă, ba, uneori, chiar între membrii aceleiaşi familii. Acelaşi lucru este valabil pentru minţile mediocre şi cele mici. Nu-i de-ajuns să mergi la şcoală ca să fii luminat, aşa cum nu-i obligatoriu ca cei care nu au mers la şcoală, din diferite motive, să fie excluşi de la luminare, căci aici este vorba de cu totul altceva, şi anume este vorba de educaţia pe care o primim din familie, din societate şi din Biserică. Nu sunt psiholog, dar nu cred că există oameni predispuşi de natură la bârfă, aşa cum spun unii. Boala bârfitului o căpătăm întotdeauna de la alţii, începând cu cei care ne stau aproape şi până la ultimul om pe care-l întâlnim, iar ei au căpătat-o de la cei de dinaintea lor. Asta ca să-i scuzăm pe toţi oamenii.

Boala bârfitului este malefică, pentru că este ascunsă şi anonimă. „Ai auzit...?”. „Dar tu de la cine ai auzit? Nu-mi amintesc (nu pot să-ţi spun!), dar sunt sigur că este aşa”. Şi dă-i cu voma peste aproapele. Nu există subiect care poate să scape bârfitului, aşa cum nu există persoană, de la preşedinte, la profesorul şcolii, la preotul din parohie, la văduva din capătul satului. Păcat, pentru că, deşi am putea trăi în linişte şi pace, ne complicăm viaţa inutil.

Boala bârfitului este cinică, pentru că, de cele mai multe ori, vorbim de o persoană, îi turnăm toate lăturile în cap în faţa altora şi, după câteva clipe, suntem capabili să stăm de vorbă cu ea, să-i zâmbim, să o sărutăm pe ambii obraji şi să-i adresăm cele mai calde cuvinte, prezentându-ne drept prietenul ei cel mai bun şi fratele de sânge, care nu ar abandona-o pentru nimic în lume. Deşi ştim bine că „minciuna are picioare scurte” şi că, mai degrabă sau mai târziu, persoana va afla că am trădat-o, nu ne liniştim, iar când s-a spart buba, ne pare rău, dar este prea târziu. Bomba a fost detonată deja.

Bine, bine! Dar ce putem face noi ca această boală să dispară? Înainte de toate, să nu mai bârfim, ca să nu-i contaminăm pe cei din jurul nostru. Noi, şi numai noi, putem face ca această boală ucigaşă să dispară. În al doilea rând, să nu ne hlizim atunci când auzim pe cineva că bârfeşte şi să avem curajul să-l oprim, dacă este cazul, ridicând chiar vocea. Dacă avem ceva curaj, să-i repetăm cuvintele lui Isus, adresat unui alt caz de păcat: „Apoi le-a spus discipolilor săi: «Este imposibil să nu vină scandalurile, dar vai celui prin care vin! Ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega o piatră de moară de gât şi ar fi aruncat în mare, decât să scandalizeze chiar şi numai pe unul dintre aceştia mici. Fiţi atenţi cu voi înşivă!»” (Lc 17, 1-3).

Nu cred că mai este nevoie de alte explicaţii, cel puţin pentru mine. Ultimele cuvinte ale Mântuitorului cred că sunt o lecţie usturătoare pentru fiecare dintre noi: „Fiţi atenţi cu voi înşivă!”. Nu cu alţii! Pe ei să-i lăsăm în pace. Cu noi înşine trebuie să fim atenţi.