Advent: Așteptare în Speranță

Realitățile care compun existența noastră astăzi, mai ales cele legate de religie, sunt multiple și vaste, dar nu neapărat diferite față de cele din trecut – pentru că diferite au fost dintotdeauna –, ci mai degrabă greșit înțelese și relativizate. Ele ne îndeamnă parcă să ne îndreptăm mai mult atenția la ceea ce va fi, la realitățile ce vor veni, privindu-le cu un ochi mai ortodox-drept și totodată mai catolic-universal, capabil să sesizeze dinamica progresului, a creșterii sau a convertirii. Pornind de la aceste observații, aș dori să reflectăm împreună și totodată să ne lăsăm ajutați de timpul Adventului, poposind asupra a două invitații pe care ni le adresează: așteptarea și speranța.

Aceste două cuvinte pe care le-am ales ca titlu al scrisorii sunt legate între ele. Putem spune că sunt surori, cel puțin pentru noi care credem cele mărturisite în Simbolul Apostolilor. Știm întrucâtva ce înseamnă speranța: e o virtute teologală. Dar știm ce este așteptarea? Dacă o asociem sau o îmbrăcăm cu trăsăturile răbdării, poate fi socotită și ea o virtute. Și care ar fi însușirile răbdării? Una dintre ele ar putea fi așteptarea! De aici se nasc și alte întrebări, ca de pildă: Putem aștepta fără să sperăm? Dar să sperăm fără să așteptăm? Chiar dacă am putea aștepta fără a spera, nu putem spera fără să așteptăm. Indiferent de răspunsurile noastre, aceste preocupări se pot realiza doar în timp. „La împlinirea timpurilor, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său” (Gal 4,4). Abraham a așteptat pentru că a sperat, iar dacă a sperat, implicit a și așteptat. „Peste un an, soția ta, Sara, va avea un fiu” (Gen 18,10). El a crezut, a sperat și a așteptat. Poporul lui Israel a așteptat promisiunea lui Dumnezeu fidel, că va trimite un Salvator. Bătrânul Simeon a sperat și el așteptând ZIUA vederii lui Mesia. „Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace” (Lc 2,29); iată, timpul așteptării a luat sfârșit.

În acest timp al Adventului să exersăm virtuțile speranței și așteptării, căci timpul este aproape! S-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu (cf. Mt 4,17; Mc 1,15), ba chiar a și venit, e în mijlocul nostru, în inima noastră.

Charles Peguy (1873-1914), scriitor francez, convertit la catolicism, preocupat de teologie, scria despre virtutea speranței, care l-a frământat cel mai mult: „Eu sunt, spune Domnul, Maestrul celor trei virtuți. Credința este o soție fidelă, caritatea este o mamă iubitoare, însă speranța este o copilă. Credința este o biserică, o catedrală solidă și neclintită. Caritatea e un spital, un sanatoriu care-i adună pe toți săracii lumii. Însă, fără speranță, toate acestea nu sunt decât un cimitir” (din opera, Misterul sfințilornevinovați). Într-o altă lucrare de-a sa, Porticul celei de a doua virtuți, Peguy se folosește de metafora „somnului” pentru a compara virtutea speranței cu atitudinea unui copil care doarme și care se încrede în cel care-l iubește. Pentru a trăi această virtute, spune poetul francez, e necesar să ai „capacitatea să nu faci nimic…, să te relaxezi, să te odihnești, să dormi, asemenea copilașilor, care se încred în părinții lor. În această line spiritual-mistică se înscrie și gândul sfântului Ioan al Crucii, care trăia acest „nimic” pentru a ajunge la Domnul (nada por el Todo, „nimic pentru Cel care este Totul”), spiritualitate ce reiese din opera sa, intitulată Urcarea muntelui Carmel. Nu-l putem uita aici nici pe sfântul Francisc care credea și spera în unicul Dumnezeu iubitor, făcut „carne” (In 1,14). Pentru Francisc, Domnul era totul: Deus meus et omnia, „Dumnezeul meu și Totul meu”.

Cred că nu greșesc atunci când spun că sfinții, în unele momente de trăire mistică, experimentau o singură virtute, pe cea a dragostei, deoarece ei se regăseau în Dumnezeu. Pentru ei, dimensiunea temporală a credinței și a speranței lipsea în acele momente; ieșeau din sfera timpului, erau cufundați în misterul Sfintei Treimi. Dau câteva exemple. Sfântul Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20). Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi, de curând canonizată, spunea: „Sufletul meu e ca o casă a Sfintei Treimi, unde eu intru în mine însămi și mă cufund, mă pierd în Trei: am cerul pe pământ” (Scrisori). Apoi Sfânta Tereza a Pruncului Isus: „Pentru mine este indiferent, că trăiesc sau că mor, eu îl am deja pe Dumnezeu aici pe pământ, așa cum este și în cer” (Istoria unui suflet). Așadar, „fie că trăim fie că murim, ai Domnul suntem” (Rm 14,8). Însă, noi care suntem pe cale, pe drumul sfințeniei ascendente, va trebui să sperăm și să așteptăm „ZIUA aceea”, de care ne vorbeau profeții (cf. Is 2,20; Ier 30,8; Os 2,16; Ioel 3,18 etc.).

Speranța în așteptare are loc atunci când nu știi cât trebuie să mai aștepți, nu știi când apare, când se va întâmpla; speranța e atunci când ieși chiar din sfera așteptării, când ai pierdut noțiunea timpului, e atunci când „dormi”, cum spunea Ch. Peguy, asemenea copilului. Tot speranță e și când te încrezi în cuvintele lui Isus: „Credeți în Dumnezeu, dar credeți și în mine” (In 14,1). Autorul Scrisorii către evrei, când vorbește despre credință, se ajută de virtutea speranței: „Credința este garanția realităților sperate și dovada realităților care nu se văd” (Evr 11,1). Dacă ne dorim ca virtutea speranței sa crească în noi, asemenea credinței, să o cerem de la Domnul, pentru că ea ne este dăruită; dar, ca să o păstrăm, să-l implorăm cu rugăciuni de cerere rostite din toată inima. Dacă ne-am pierdut speranța, să mergem în căutarea ei. Să mergem din nou la Isus, căci el ne va conduce la Tatăl, izvorul și dătătorul virtuților teologale. Cine deține virtutea speranței să se bucure ca de o mare bogăție, căci ne dă motiv și energie spirituală să așteptăm ZIUA.

Dragi frați, 
contemplându-l pe Isus, care a fost și om, dobândim o mare putere de a trăi acest Advent. Isus a știut să aștepte: în sânul Maicii sale; ziua când avea să se întoarcă din Egipt; momentul începerii activității publice; clipa când a fost trădat; a rămas în mormânt până în dimineața învierii. Și din nou așteaptă la dreapta Tatălui a doua sa venire. Ceea ce impresionează este că Isus așteaptă și după așteptare; nu aș spune că „prelungește” așteptarea, ci continuă să aștepte. Să ne amintim de smochinul din parabolă care nu dăduse rod trei ani (Lc 13,6-9). „Grădinarul” îl mai lasă un an, dar nu ca mai apoi să-l taie, ci ca să aducă fructe. Ideea este aceasta: așteaptă să rodească. Ce frumos răspunde Dumnezeu omului, prin Fiul său, în ciuda limitelor sale! Îi dă încredere, are răbdare este îngăduitor cu el. Privind la Isus, el așteaptă înainte, prima venire, căci el este Alfa, așteaptă acum, căci el este Prezentul, și așteaptă după, a doua venire, căci el este Omega. Dumnezeu este așteptare, răbdare, îndurare, caritate, toate la un loc. Tu ești Totul, Dumnezeul meu: „Deus meus et omnia”.

Dragi frați, poporul lui Israel a sperat. Patriarhii la fel, bătrânul Simeon și multe alte persoane de credință din Vechiul și Noul Testament, care ne sunt exemple în acest sens. Suntem azi îndemnați și încurajați de mărturia lor să ne angajăm în trăirea virtuții speranței și să așteptăm în tăcere, răbdare și pace venirea Mântuitorului, exact ceea ce Biserica celebrează în acest timp sfânt. Omul găsește speranța în realitățile descrise și arătate nouă de Cristos, căci el este Adevărul. Să ducem un mesaj de speranța celor pe care-i întâlnim în acest timp al Adventului, dar și după aceea, începând cu solemnitatea Nașterii Domnului, vizitându-i și încurajându-i pe cei bolnavi, pe cei deznădăjduiți, pe cei suferinzi și să le aducem în inima și în casele lor un gând de lumină, de pace și bunăvoință.

Vă doresc, iubiți frați, acolo unde vă aflați și slujiți, un Advent plin de roade întru speranță pentru Împărăția lui Dumnezeu, unde Rege este Cristos, pe care-l sărbătorim astăzi. Și, mărturisindu-l cu dăruire fraților noștri, să putem crește în sfințenie asemenea sfântului Francisc, model de umilință și sărăcie, așa cum a învățat de la Cristos, Maestrul său, pe care l-a contemplat la „Betleemul viu”, de la Greccio.

Pace și bine!

sursa: www.ofmconv.ro