Abordarea recidivei. Trecerea de la descurajare la elan

Adesea ne găsim (tu, eu...) în situaţii din care pare că nu mai ieşim. Luptăm cu vicii, cu păcate, ne construim propuneri personale, avem intenţii să ne depăşim, să ameliorăm o stare sufletească... Şi uneori avem senzaţia că reuşim. Simţim cum creştem, cum ne dezvoltăm, cum revenim la suprafaţă. Dar uneori se-ntâmplă, brusc, total neaşteptat, şi să ne prăbuşim. Cădem într-un picaj dramatic de neimaginat: se năruieşte ce-am construit. Pare că totul este în zadar; simţim că am muncit degeaba. Apoi, reacţionăm: ne enervăm, ne lamentăm, ne agresăm, ne izolăm, îi condamnăm rapid pe cei ce ne-au încurajat degeaba... Iar cea mai proastă consecinţă este că refuzăm să credem că mai e rentabil să luptăm în continuare. Spunem cu resemnare că asta este inerenţa vieţii. Şi, dezarmaţi, optăm să ne retragem din orice năzuinţă...

De ce se-ntâmplă treaba asta? În spectrul abordării terapiei cognitive există doi autori, G.A. Marlatt şi J.R. Gordon, care ne luminează asupra chestiunii recidivei. În primul rând, o situaţie de recidivă are o serie de factori care fragilizează din start propunerea făcută. Exemplu: interpretarea dihotomică. Gânduri de genul: „ori totul, ori nimic”, „ori reuşesc, ori sunt pierdut”, nu fac decât să te condamne de la început. Te instalezi tu singur într-o tensiune dificil de suportat. O simplă clătinare te va catapulta ulterior spre o concluzie nocivă, din care nu-ţi îngădui să mai ieşi. Pentru că tu însuţi ţi-ai formulat sentinţa („ori nimic...”). Un alt factor dăunător este expunerea la situaţii riscante. Odată ce ţi-ai alcătuit un plan, e bine să fii şi prudent. Nu poţi să te expui de-acum încolo la orice situaţie, convins că eşti „mare şi tare”. E necesar să stai cuminte. E bine chiar să te fereşti de spectrele nocive din existenţa ta. Probabil, mai târziu, vei creşte şi vei izbuti să te apropii sfidător şi de asemenea contexte. Dar deocamdată, nu. O altă chestiune este strategia aplicată. Nu poţi să faci ce a făcut şi X şi Y în aceeaşi chestiune. Tu ai o altă personalitate. E necesar să vezi cum „funcţionezi”. Nu orişicine e lejer cu tehnicile cognitive, nu toţi vorbesc de unul singur în faţa oglinzi... Nu toţi deţin aceeaşi perspectivă. Este utilă o inerentă adaptare. În funcţie de propria structură şi de situaţie. Atunci, să învăţăm iniţial cum suntem noi (cum ne detensionăm, care sunt situaţiile noastre riscante, ce ajutor avem nevoie...).

Însă mai e ceva: aceeaşi recidivă ne educă. În urma ei, se nasc o serie de întrebări benefice, la care e obligatoriu să răspunzi: „Ce sens atribui eu unui asemenea moment?”, „Ce am descoperit prin treaba asta despre mine?”, „Dacă acum aş avea posibilitatea să fac altfel, cum aş proceda?”. Răspunsul este necesar! El va conţine premisa cu care poţi reformula atent propunerea dorită. De data aceasta însă pleci din start cu o idee mult mai clară despre tine. Constaţi că poţi avea controlul. Dar ştii că se şi poate pierde. Iar pierderea este redefinită: e numai o anomalie de moment care se poate corecta. Nu un eşec final, ci punctul din care se poate relansa.

O povestire din Filocalie ne spune că, la un moment dat, un individ se duce la părinţii deşertului şi, curios, i-a întrebat: „Ce faceţi voi aici?...”. Iar ei, smeriţi, răspund: „Păi... cădem şi ne ridicăm, şi iar cădem şi iar ne ridicăm...”. Interesant! Nu este deloc o scenă pesimistă, ci plină de optimism, deoarece de fiecare dată ridicarea nu e decât o demonstraţie şi mai profundă a încrederii pe care omul o orientează către Dumnezeu. Isus a nuanţat cumva şi acest aspect când a spus „de şaptezeci de ori câte şapte”. El s-a gândit probabil şi la o reluare constantă şi plină de încredere a drumului spiritual din locul de unde ai rămas. E o perpetuă dorinţă de îmbunătăţire.

Când ne vorbeşte de starea de „magis”, Ignaţiu de Loyola indică o calitate necesară vieţii: un „mai mult”, sau „mai profund”. Însă nu se gândeşte neapărat la cantităţi prăpăstioase, la discrepanţe uriaşe între un moment şi altul, ci mai degrabă la direcţia în care merg. Chiar dacă sunt paşi mici, şi lucrurile par să revină, e important să fie un „mai mult” (un cinci minute de ceva mai bun, un „cinci metri” de altceva, un minim de diferenţă pozitivă între ce a fost şi ce este acum...). Dacă gândim aşa, avem curaj de fiecare dată. Şi, cu entuziasm, decidem să ne continuăm parcursul, simţindu-ne iubiţi şi înţeleşi atât de mult de Dumnezeu.