Soţia lui Pilat

Compasiunea, afecţiunea, chiar şi în imposibilitatea unei susţineri concrete, faţă de cineva aflat în suferinţă, alină intensitatea durerii. Uneori, acest sprijin vine de la cine te aştepţi mai puţin. De exemplu, evanghelistul Matei povesteşte că Isus a rămas singur în pătimirea sa. Autorităţile iudaice îl acuzau, mulţimea care îl aclamase ca „Fiul lui David” cere acum eliberarea unui răufăcător, ucenicii s-au risipit cu toţii, iar unele femei care îl urmaseră „priveau de departe” pe cel răstignit. Din descrierea Evangheliei după sfântul Matei reiese că nimeni nu a avut curajul să-i susţină nevinovăţia, cu două excepţii. Prima excepţie este în mod paradoxal Iuda, care recunoaşte că a „păcătuit, vânzând sânge nevinovat” (Mt 27,4). A doua excepţie este soţia lui Pilat, singura persoană care intervine, cerându-i soţului ei: „Nimic să nu faci dreptului aceluia, căci multe am suferit azi în vis din cauza lui!” (Mt 27,19).

Unii comentatori consideră că acest detaliu din procesul lui Isus are mai curând un caracter teologic şi polemic decât istoric, negând demersul soţiei lui Pilat. Ei motivează acest lucru prin lipsa numelui soţiei, prin existenţa unui model literar pe care îl găsim şi la Josephus Flavius, care povesteşte şi el că diferite soţii ale unor demnitari romani simpatizau iudaismul, care avea parte în general de o atitudine ostilă; unii chiar invocă o cutumă că soldaţii romani nu erau însoţiţi de soţii în misiunile lor, fapt infirmat de istoricul Tacitus.

Ca să „completeze” lipsa de amănunte din Evanghelia după sfântul Matei – doar aici e amintită soţia lui Pilat – scrierile apocrife se întrec în imaginaţie. Astfel, aflăm că ea se numea Procla sau Claudia Procula; unele apocrife o identifică, fără temei, cu Claudia despre care vorbeşte sfântul Paul în Scrisoarea a doua către Timotei. Numele de Claudia Procula era destul de comun în Imperiul Roman. S-au descoperit relativ multe morminte inscripţionate cu acest nume în zona Siriei de azi, regiune unde se pare că a fost scris apocriful Evanghelia lui Nicodim (sau Faptele lui Pilat), care amplifică descrierea evanghelică a soţiei lui Pilat, afirmând, spre exemplu, că Ana şi Caiafa l-au convins pe Pilat că visul soţiei sale este o fantasmă cauzată de o vrăjitorie a lui Isus. Într-un alt apocrif (Cartea cocoşului), Procula le scrie o scrisoare iudeilor, în care le dovedeşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Nu putem trece cu vederea acele apocrife (Evanghelia lui Gamaliel sau Martirium Pilati) care pretind că Pilat şi Procula au fost martiri.

În descrierea biblică, prezenţa soţiei lui Pilat e verosimilă prin mesajul pe care îl transmite. Visul, calea prin care Dumnezeu îl călăuzeşte pe Iosif la începutul evangheliei pentru a-l salva pe Isus, are acum un sens diferit; prin acest vis, Dumnezeu nu-i arată soţiei lui Pilat cum să-l scape pe Isus de la moarte, ci o conştientizează de misterul „dreptăţii” lui Dumnezeu, manifestate prin „dreptul” Isus; acest mister nu poate fi explicat prin mijloace umane; prin urmare, sacrificiul „dreptului” Mesia poate fi mântuitor şi acceptat de toţi în credinţă, inclusiv de către cei consideraţi străini şi păgâni. Prin credinţă, evanghelia şi jertfa mântuitoare a lui Isus pot ajunge la toţi; ca şi în cazul Mariei la auzul alegerii sale ca mamă a lui Mesia, tulburarea provocată de acest mister are menirea de a suscita credinţa, nu frica. De aceea, sfântul Ieronim interpreta visul soţiei lui Pilat ca „o presimţire a credinţei neamurilor”. Alături de femeile „străine” din genealogia lui Isus, de magi, de femeia canaaneancă şi de centurionul roman, soţia lui Pilat face parte dintre persoanele care contribuie la răspândirea harului milostivirii divine asupra tuturor celor dispuşi să-l primească. De aceea, nu este exclus, după părerea lui Origene sau după cum consideră Bisericile orientale, ca ea să poată fi dată ca model de sfinţenie. Trebuie doar urmat acest vis.